Psst! Vrei să-ţi spun un secret? Ieri s-a împlinit un an de când am sosit pe tărâm canadian. Pe 24 august, anul trecut, stăteam la coadă la Otopeni/Henri Coandă pentru a face check-in pentru cursa spre Toronto via Praga. După un zbor de vreo 14-15 ore coboram pe aeroportul Pearson International cu sentimente amestecate: curiozitate, speranţă, încredere.

Şi anul care tocmai s-a incheiat mi-a confirmat c-am făcut o alegere corectă. Am găsit un job foarte fain, descoperind în acelasi timp şi un oraş extraordinar, plin de viaţă şi care probabil nu doarme niciodată. Într-adevăr, Toronto e locul în care se întâmplă un milion de lucruri în acelaşi timp. Probabil că nu există perioadă din an în care să nu ai un festival ori un concert care să merite atenţia ta. (Doar manele nu vei găsi în Toronto… şi zău dacă le duc lipsa.)

E clar că trebuie musai să aplici nişte filtre foarte serioase dacă nu vrei s-o ţii într-o distracţie continuă pe-aici. Chiar şi aşa, tentaţiile sunt foarte mari şi, culmea, destul de multe sunt accesibile. Asa se face c-am adunat la chimir un superb concert cu R.E.M., un My Fair Lady sosit tocmai de pe Broadway, un concert cu Bebel Gilberto, încă unul cu Nikki Yanofsky, o ieşire super-faină la Toronto Symphony Orchestra, dar şi o puzderie de alte evenimente gen LuminaTO ori Taste of Danforth. Din cele ratate pot aminti Toronto International Film Festival, editia 2007 (da, e vorba de festivalul la care a venit şi Cristi Mungiu), sau tradiţionalul balet de Crăciun, Spărgătorul de nuci, despre care se spune că are o montare… ca să zic aşa, spectaculoasă… Dar le vine şi lor rândul!

Evident, sunt şi lucruri pe care le-aş schimba în Toronto… dar zău dacă pot să-mi amintesc ce anume mă deranjează, acum la ceas aniversar… sper să mă ierţi pentru asta. Ei, na, hai să zic una. Royal Ontario Museum e una din cele mai mari dezamăgiri de până acum în materie de muzee. Sincer, m-aş fi aşteptat să descopăr o colecţie mult mai impresionantă aici — din păcate, muzeul are foarte multe săli aproape goale, cu doar câteva exponate, care par a fi puse acolo doar ca să nu rămână goală sala respectivă… Mda… Dar las’ că sunt alte muzee mult mai faine pe-aici. Bata Shoe Museum îmi vine acum în minte, ca şi Gardiner Museum. Şi, evident, Art Gallery of Ontario, care tocmai trece printr-un proces de reconstruire şi care se va deschide în toamnă.

De călătorit am călătorit mai puţin. Am ajuns un pic pe la Niagara, care e cam la o oră-două distanţă de Toronto. În rest nu prea m-am aventurat prin Canada. De fapt, cred c-ar trebui să mai adaug o bilă neagră pe lista lucrurilor care nu-mi plac aici. N-am să înţeleg niciodată de ce e atât de scump să călătoreşti în interiorul Canadei, în timp ce destinaţii mult mai îndepărtate precum Republica Dominicană, Mexic, Cuba sunt pentru buzunarul tuturor.

Mai trebuie să pun pe listă şi Minneapolis-ul, unde am fost pentru trei zile la conferinţa organizată de American Atheists în martie. Oh, să nu uit şi micul meu concediu petrecut în Anglia în iulie (mai multe despre asta într-o postare viitoare).

Şi pentru că orice aniversare se cere sărbătorită cumva, am ales ca ieri seară să merg la un show cu Cirque de Soleil. Da, chiar ei! Dac-ai fost vreodată la vreun circ, uită de el. Cirque de Soleil este „the real thing”! Nu mi-am închipuit niciodată că un spectacol de circ poate să fie atât de bun. De fapt, toată reprezentaţia s-a situat undeva la graniţa dintre comedie şi artă… Sunt sigur că în fiecare show Cirque de Soleil există un concept, o temă centrală, în care fiecare număr îşi aduce contribuţia către un tot unitar.

Probabil că există pe YouTube ceva filmuleţe cu Saltimbanco – acesta e spectacolul la care am fost. Daca le găseşti, îţi dau un sfat: nu încerca să le urmăreşti. Cirque de Soleil se cer văzuţi pe viu. Nu cred că patru-cinci minute strecurate pe YouTube sunt în stare să redea la adevarata dimensiune ceea ce se întâmplă pe scenă. Sau, dacă chiar nu rezişti…