Pe 4 septembrie a început Festivalul Internaţional de Film din Toronto. Timp de două săptămâni oraşul va fi invadat de vedete sosite tocmai de la Hollywood, dar şi de-aiurea, plus fanii de rigoare. Toronto va fi inundat de peste trei sute de pelicule de toate genurile şi pentru toate gusturile: filme cu un story mai convenţional, documentare, ori filme de artă.

Poţi alege foarte bine şi „pachete” de filme. De exemplu, dacă vrei musai să ieşi din tipar, ai la dispoziţie programul Wavelengths, cuprinzând numai titluri avangardiste şi experimentale. Sau, în cazul în care filmele horror sunt primele în agenda ta, poţi să optezi pentru aşa numitul program Midnight Madness. Începând cu miezul nopţii ai ocazia să vezi cele mai stranii producţii făcute vreodată, unde cuvintele cheie sunt frica, teroarea, straniul.

Există mai multe cinematografe aici unde vor avea loc premierele, însă cel mai important este Roy Thompson Hall — cunoscut de regulă ca şi sediu al filarmonicii din Toronto. Pe durata festivalului, Roy Thompson Hall este transformat din sediu al muzicii într-un templu închinat celei de-a şaptea arte. Când spun „templu” nu sunt chiar atât de departe de adevăr: premierele despre care se spune că sunt cele mai faine din festival (aşa numitele „gale”) au loc chiar aici. Da, e vorba chiar de covorul roşu.

Oh, şi mai e un amănunt: firma pentru care lucrez îşi are sediul chiar vis-a-vis de Roy Thompson… Premierele au loc undeva după ora şase jumate, însă spectatorii şi fanii apar în zonă încă de la cinci (când ies şi eu de la muncă). Locurile cele mai bune, alea de unde poţi culege autografe şi poze, sunt de mult ocupate. E un show destul de interesant.

De regulă biletele sunt destul de scumpe pe perioada festivalului (cam de la douăzeci de dolari în sus); trebuie să tai destul de mult din lista celor trei sute de filme ca să nu ajungi la sapă de lemn.

Eu am ales anul ăsta doar un singur film: ieri, pe 8 septembrie, am fost la premiera lui Nothing But the Truth în care-au jucat Kate Beckinsale, Alan Alda, Matt Dillon, David Schwimmer, Vera Farmiga şi Angela Basset. Nu auzisem până acum decât de Alan Alda (tipul din mai vechiul serial M*A*S*H) şi Matt Dillon (probabil că l-ai vazut în Crash). Pe David Schwimmer nu-l ştiam dupa nume; dacă eşti amator de Friends, probabil că ţi-l aminteşti din rolul lui Ross Geller.

S-a dovedit o alegere inspirată: Nothing But the Truth e probabil unul din cele mai bune filme văzute în 2008, alături de The Dark Knight. Dac-ar fi să-i caut o comparaţie aş putea spune că filmul cel mai apropiat ca şi subiect ar fi Erin Brockovich; un film bun, dar care putea urca şi mai sus. Însă Nothing… e cu multe clase deasupra lui Brockovich.

N-am să stric plăcerea nimănui dacă spun pe scurt care e premiza filmului: o jurnalistă (Kate Beckinsale) publică un articol în care dezvăluie identitatea secretă a unui agent CIA (Vera Farminga). Ca urmare, guvernul american va face tot posibilul ca să afle care este sursa de la care a obţinut Kate informaţia despre agentul CIA, aruncând în joc şi aproape un an de închisoare pentru jurnalista noastră.

Scenariul e foarte bine scris, uşor tensionat şi chiar te ţine în priză până la sfârşit. Important în film nu este atât identitatea sursei respective (cu toate că şi asta face ca filmul să meargă ca uns), cât personajul principal, jurnalista. Dacă mă gândesc bine, filmul poate fi şi un studiu de caracter, însă fără a se concentra exclusiv asupra personalităţii personajului interpretat de Kate Beckinsale.

Spuneam de sursa de la care a obţinut jurnalista informaţia despre agentul CIA. Cum ziceam, curiozitatea m-a ţinut tot timpul atent, cu toate că nu m-asteptam să şi aflu vreun răspuns. Chiar şi aşa, filmul ar fi fost extraordinar. În cele din urmă, însă, scenaristul a dezvaluit identitatea sursei — şi felul în care s-a rezolvat problema e într-adevăr una din surprizele filmului, o supriză care întregeşte şi mai mult rolul interpretat de Kate.

Mi-a plăcut foarte mult cum a jucat Alan Alda în Nothing But the Truth; Alda are unele din cele mai faine replici în film (citez din memorie: „You could be a good guy all your life, but the number of people who come at your funeral depends on the weather”). The bad guy, Matt Dillon, are şi aici un rol foarte fain.

Se pare că Nothing… este unul din filmele care va fi luat în discuţie la următoarea ediţie a premiilor Oscar. Nu ştiu dacă e aşa sau nu, însă e cu adevărat unul din filmele care merită văzute. Unul din filmele care-ţi va da de gândit.

Festivalul nu s-a terminat încă. Cine ştie, probabil că voi mai merge la un film. În 2007 am „reuşit” să nu mă duc la 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile al lui Cristi Mungiu. La ediţia de anul acesta aş avea ocazia să văd un alt film românesc, Pescuit sportiv al lui Adrian Sitaru (tradus ca şi Hooked pe-aici). N-am auzit de Sitaru până acum; din câte văd pe situl TIFF’08, acesta ar fi primul lui lung-metraj — cine ştie, poate c-o să merg să-l văd.

Ah, şi-ar mai fi un film: PA-RA-DA, însă ăsta-i o coproducţie Italia-Franţa-Romania. Regizorul e iarăşi cineva de care n-am auzit, Marco Pontecorvo.

Să mă duc, să nu mă duc… Mă mai gândesc.