Imaginează-ţi o lume în care n-ai voie să-ţi arăţi compasiunea pentru cel de lângă tine. Imaginează-ţi, în contextul acestei lumi, că orice cuvânt pe care-l rosteşti poate avea consecinţe neaşteptate, în marea lor majoritatea nefaste pentru tine, dar şi pentru mulţi alţii. Că tot ce spui poate trece printr-o multitudine de filtre prin care cuvintele tale vor fi periate, măsurate, interpretate, şi că orice presupusă deviere a acestora de la anumite reguli stricte (şi de multe ori necunoscute nici ţie) se va întoarce împotriva ta.

Oh, şi dacă ai cumva norocul să fi scăpat cu viaţă din tot acest mecanism, fii sigur că spusele tale vor fi puse frumos deoparte, într-un dosar pe coperta caruia numele tău stă scris cu litere mari, negre. Pentru că nu se ştie nicodată cum se pot corela o frază anume spusă de tine acum, ori zâmbetul pe care l-ai afişat acum câteva minute, cu cele câteva cuvinte pe care le vei spune prietenilor peste un an. Filtrele de care ziceam mai sus se pun periodic în mişcare, urmărindu-te, găsindu-te oriunde. De altfel, chiar şi un comportament exemplar poate fi considerat suspect.

Dacă-ţi poţi imagina această lume, atunci îţi urez bun venit în lumea lui 1984. Practic, din fiecare pagină a cărţii te izbeşte cu furie un univers apăsător, un univers care pe alocuri pare să te suspecteze chiar şi pe tine, unul care mai c-ar vrea să te tragă în mijlocul său ca într-un terrarium.

Spuneam mai de mult c-am mai citit cândva cartea lui Orwell. Pe-atunci, întregul subiect mi s-a părut mult prea apropiat de comunismul din care de-abia ieşisem în ‘89. Atât de apropiat încât mi-am promis că nu voi mai reveni asupra cărţii aşa curând. Ei bine, acest „curând” s-a şi întâmplat deja în urmă cu câteva zile. Am reuşit să duc încă o dată lectura lui 1984 până la capăt, pe de o parte curios să văd care ar fi reacţiile mele la a doua citire, pe de cealaltă îndemnat de iniţiativa trustului George Orwell Memorial de a publica on-line jurnalul ţinut de autor între 1938 şi 1942.

Această nouă lectură mi-a arătat că impresiile iniţiale au fost îndreptăţite; ba, mai mult, acum am reuşit să descopăr în paginile cărţii elemente care chiar au fost puse în aplicare în varii regimuri comuniste — elemente pe care acum le cunosc ceva mai bine după ce-am mai trecut prin câteva cărţi de istorie şi filme documentare.

Pe de o parte, era evident ca Marea Teroare din Rusia să se regăsească în carte: persecuţiile respective avuseseră loc doar cu zece ani înainte ca 1984 să fie publicată. Oameni care până nu de mult fuseseră favorizaţi de puterea politică erau brusc declaraţi „duşmani ai poporului”, arestaţi peste noapte şi forţaţi să recunoască în public comploturi imaginare — după care nu mai auzeai niciodată de ei. Perioade nefaste de genul Marii Terori se regăsesc mai peste tot unde s-a implementat regimul comunist, inclusiv în România. 1984 îşi construieşte atmosfera chiar pe un astfel de schelet.

Un alt element îl constituie denunţurile anonime: în carte, ca şi în comunism, nu puteai şti niciodată ce gest anume sau ce vorbă aruncată la întâmplare putea duce la un denunţ din partea cuiva pe care până atunci îl considerai prieten (scuze… în carte nu mai există prieteni: „Zilele astea nu mai aveai deloc prieteni, aveai doar ‘tovarăşi’: erau însă unii tovarăşi a căror companie era mai plăcută decât a celorlalţi.”); de regulă, aceşti „oameni de bine” sunt personaje care chiar cred cu tărie în perceptele partidului, indivizi a căror respiraţie e încărcată de doctrina oficială. Ah, şi printre aceşti „anonimi” se pot număra chiar şi copiii tăi: lucru încurajat şi practicat din plin în comunismul din China, din câte mi-aduc eu aminte (nu mai ţin minte numele documentarului respectiv; ştiu doar că l-am vazut pe Discovery cu foarte multă vreme în urmă).

Una din scenele memorabile din carte e cea în care Winston Smith se întâlneşte în închisoare cu Tom Parsons — vecinul său. Parsons fusese denunţat autorităţilor chiar de fiica lui: bietul individ vorbise în somn („Jos cu Fratele cel Mare!”). Interesant e că Parsons aprobă comportamentul ei („Bineînţeles că sunt vinovat! Doar nu crezi că Partidul ar aresta oameni nevinovaţi?”).

La capătul (oarecum) opus se află cei al caror comportament este cât se poate de aliniat cu ideologia oficială. Probabil c-o să-ti atragă atenţia un anume Syme în cartea lui Orwell, un tip care lucrează la Departamentul de Cercetare, la ediţia a XII-a a dicţionarului explicativ al nouvorbei. La un moment dat, Smith remarcă pasiunea cu care vorbeşte Syme despre munca lui şi cât de mult îi place să-şi îndeplinească îndatoririle pe care le are faţă de Partid: „Syme va fi vaporizat cât de curând. E mult prea inteligent. Vede lucrurile mult prea clar şi vorbeste prea liber. Partidului nu-i plac astfel de oameni. Într-o zi o să dispară. Se citeşte clar pe faţa lui”. Evident, pronosticurile lui Smith se vor adeveri…

Rescrierea istoriei — printre altele, meseria de zi cu zi a lui Smith — chiar a fost una din îndeletnicirile comuniste. Mi-aduc aminte că în România de dinainte de 1989 obişnuia să se spună peste tot ca ideologia comunistă a fost de veacuri ţelul poporului român şi nu numai (cam de pe la daci încoace…). Şi, evident, felul în care a fost formulată istoria se putea schimba după cum erau şi interesele partidului (inclusiv descoperirile ştiintifice şi invenţiile majore trebuiau acum atribuite comunismului).

Acestea sunt doar câteva elemente pe care se construieşte 1984, ce-i drept amplificate până la absurd. N-am de gând să le înşir aici pe toate, sunt destul de multe şi mai bine îţi las ţie plăcerea (?) să le descoperi, în cazul în care te-am făcut curios. Daca m-aş apuca să spun tot ce mi-a atras atenţia în carte n-aş face altceva decât s-o povestesc în întregime.

Acum, fireşte că valoarea cărţii nu constă doar în combinarea lor într-un pachet apocaliptic, cu toate că şi felul în care sunt adunate într-un tot unitar e o performanţă în sine. Lucrul cel mai important aici este drama lui Winston Smith — asta face toti banii! Iar sfârşitul cărţii, chiar dacă nu e cel pe care ţi l-ai dori, este cel care completează cum nu se poate mai bine universul construit în carte.

Oh, şi încă o chestie: se pare că nici perioada în care se desfăşoară acţiunea cărţii nu e atât de clară. Chiar din primele pagini Smith zice că „nu se ştia deloc dacă acum era 1984. Trebuia totuşi să fi fost în jurul acestei date, din moment ce era destul de sigur c-avea în jur de treizeci şi nouă de ani şi că se născuse în 1944 sau 1945. Oricum, astăzi nici un eveniment nu putea fi plasat în timp cu o precizie mai bună de un an sau doi.” Ia în calcul şi rescrierea pe scară largă a istoriei practicată în carte, iar 1984, ca şi an, se duce naibii… Totul se petrece undeva, cândva…

Daca te hotărăşti să citeşti cartea, ai grijă să lecturezi şi anexa în care Orwell descrie principiile nouvorbei. Iniţial credeam c-or să fie nişte pagini aride, însă Orwell chiar ştie să construiască anexa asta în aşa fel încât să te prindă de la primele paragrafe. Iar dacă preferi ediţia in engleză, o poţi găsi şi online.

Din câte ştiu, în 2009 urmează a fi lansat un nou film făcut după cartea lui Orwell. Pe IMDB nu se dă nici o altă informaţie despre actori sau despre regizor. Nu ştiu cum va fi acel film, însă îţi pot recomanda altul: Nineteen Eighty-Four, cu Richard Burton.

Ai fi zis că o a doua lectură a lui 1984 o să mă liniştească. C-o să mă facă să citesc lucruri mai uşurele, eventual niste poveşti pentru copii… Cum însă am aflat că una din cărţile care l-au facut pe Orwell să scrie 1984 este Noi a lui Evgheni Zamiatin, mi-am zis că nu strică s-o comand şi pe asta de la bibliotecă. Dar nu te-ngrijora. N-am să mai revin aşa curând la subiecte din astea sumbre pe blogul meu.