S-ar părea că science fiction-ul o duce cât se poate de bine: în fiecare an sunt publicate o grămadă de cărţi, unele din ele chiar foarte faine, iar Hollywood-ul aduce pe piaţă multe filme de gen, din care câteva sunt suficient de drăguţe. Cu alte cuvinte, n-avem nici un motiv de îngrijorare. Nu-i aşa? Not so fast.

Ieri am descoperit pe situl revistei New Scientist un articol interesant: Is science fiction dying? Este mai degrabă un articol-anchetă: pe lângă opinia autorului (Marcus Chown, colaborator regulat al revistei ) poţi găsi şi părerile câtorva scriitori de science fiction. Şi anume, Margaret Atwood, Stephen Baxter, William Gibson, Ursula K Le Guin, Kim Stanley Robinson, Nick Sagan. O lectură făinuţă, cu toate că mi-ar fi plăcut ca scriitorii respectivi să fi spus mai multe despre subiectul ăsta.

Decât să repet nişte chestii pe care le poţi afla şi singur mergând pe situl New Scientist, o să-mi spun propria mea părere în legătură cu soarta science fiction-ului (ce, eu sunt mai prejos? ). Nu ştiu cum vezi tu lucrurile, dar eu consider că science fiction-ul este literatură pur şi simplu. Literatura este acea formă de exprimare în care ai posibilitatea să creezi oameni şi universuri , iar talentul unui scriitor stă în felul în care poate creiona relaţiile dintre aceşti oameni, indiferent că e vorba de dragoste, ură, invidie, gelozie. Talent mai e şi felul cum ştii să apropii un cuvânt de altul. Şi cum dai viaţă personajelor tale, şi cum faci ca acestea să prindă o viaţă a lor, şi-un milion de alte lucruri…

Probabil că SF-ul mai are în plus faptul că, mai mult decât în oricare alt gen, pune omul în relaţie cu necunoscutul în orice formă s-ar prezenta acesta: ce înseamnă să fii nemuritor; cum s-ar desăşura oare primul contact cu o civilizaţie extraterestră; ce-ar fi dac-am putea călători în trecut; cum ar arăta o societate în care clonarea este acceptată; sau una în care roboţii au aceleaşi drepturi ca şi oamenii… Iar aici talentul înseamnă să descrii acel necunoscut cât mai bine, dar şi să construieşti într-un mod cât mai credibil felul în care omul reuşeşte (sau nu) să-l înfrunte. În cele din urmă, SF-ul este un mijloc prin care sunt exporate limitele umanului.

De multe ori regula cere să porneşti de la fapte ştiinţifice cunoscute şi să speculezi pe marginea lor, însă în nici un moment science fiction-ul nu are pretenţia să prezică viitorul. Dacă vreo idee SF ajunge să fie şi pusă în realitate la un moment dat, asta nu e decât ceva incidental — ce contează e calitatea literară, personajele şi simţirea lor.

Atâta timp cât scriitorii îşi vor putea imagina acel necunoscut, SF-ul va exista ca şi gen literar. Şi nu anticipez (he, he…) deloc că imaginaţia scriitorilor va dispărea. Mă rog, astea sunt doar impresiile mele; caracteristica pe care am atribuit-o eu science fiction-ului poate sau nu să fie corectă — există multe cărţi care au disecat mult mai bine fenomenul ăsta.

Sau, cine ştie, s-ar putea şi ca eu să fiu prea orb şi să nu văd că, într-adevăr, SF-ul dă semne să se stingă. Şi asta nu înseamnă decât un singur lucru: trebuie musai să mă pun pe treabă şi să-mi traduc din povestiri, s-apuc să le public înainte de-a fi prea târziu. Atâta timp cât încă mai e o piaţă pentru science fiction.