Frank Herbert: iată un autor despre care, până nu de mult, aveam cele mai bune gânduri.

Evident, seria Dune trebuie musai să se regăsească pe rafturile oricărei biblioteci de science fiction care se respectă. Şi, cu toate că celelalte romane care i-au fost traduse în româneşte nu m-au dat (prea mult) pe spate (Ciuma albă ori seria pornită în Incidentul Iisus; probabil c-or mai fi şi altele, însă doar pe astea am apucat eu să pun mâna), consider totuşi că şi acestea merită o citire atentă. Şi puse eventual în raftul al doilea (dac-ar exista un raft intermediar între primul şi al doilea, ţi-aş fi sugerat să le pui acolo…)

Ei bine, acum ceva vreme am reuşit să pun mâna pe-o altă carte scrisă de Herbert, The Godmakers. (Doar 25 de cenţi la un târg de carte veche, un adevărat bargain, ce mai!) Întâmplător, am început să citesc cartea pe 8 octombrie, chiar de ziua de naştere a lui Frank Herbert. Spre surprinderea mea, am avut parte de o carte super-slabă, un exemplu de cum-să-nu-scrii-o-carte.

Ca şi background, cartea zugrăveşte o umanitate abia ieşită dintr-un război galactic înfiorător — atât de groaznic încât oamenii au simţit nevoia creării unor instituţii speciale (două la număr) a căror specialitate urma să fie monitorizarea şi eliminarea oricărei urme de comportament agresiv pe planetele supravieţuitoare sau pe orice planetă care-ar mai fi fost descoperită de-acum înainte. Criteriile după care un comportament era declarat ca fiind agresiv par destul de dure (şi arbitrare, în acelaşi timp): aparent puteai să fii cea mai cuminte civilizaţie din univers; dar dacă aveai nenorocul să-ţi construieşti casele în aşa fel încât să sugereze o fortăreaţă — ai pus-o.

Cum ai pus-o? Foarte frumos. Cele două agenţii soseau prompt la faţa locului şi eliminau orice urmă de agresiune (ce anume se întâmplă mai exact, Frank Herbert nu spune; lasă însă să se înţeleagă că acţiunea de „pacificare” era destul de dură, implicând multă violenţă — kind of United States şi Irak-ul, să zicem).

În paralel cu background-ul de mai sus mai avem şi o planetă mai specială, anume colonizată pentru a adăposti reprezentanţi ai tuturor religiilor din galaxie şi unde fiecare este în „căutarea absolutului” promis de religia din care face parte respectivul individ. Mă rog, ceva de genul ăsta.

Pân-aici toate bune. Povestea se concentrează asupra lui Lewis Orne, un individ însărcinat cu detectarea comportamentului agresiv pe varii planete. Se pare că Orne e un tip mai special care posedă o intuiţie vecină cu percepţia extrasenzorială, lucru care-l face să avanseze rapid în carieră. În cele din urmă, calităţile lui mai speciale îl vor aduce pe planeta religioasă de care ziceam mai înainte, unde omul nostru se va integra în absolut, bye bye, norişori pufoşi, Nirvana… you get the idea.

Cartea nu ajunge în nici un moment să convingă pe nici un plan.

Pe de o parte, n-am înţeles prea bine care era treaba cu cele două agenţii. De ce două? Cumva există un răspuns: una antrena şi trimitea agenţi ca să detecteze posibilele semne de agresiune ale unei civilizaţii, iar cealaltă venea din urmă şi pacifica planeta respectivă. Şi totuşi, de ce două? Nu puteau să fie departamente separate în cadrul aceluiaşi corp legislativ? Herbert zice cât se poate de clar că sunt două chestii separate.

Că tot suntem aici, pot zice că nici structura internă a acestora nu este dezvăluită. Nu am nici un capitol în care să aflu cine le conduce, care sunt politicile pe care se bazează. Există doar un singur personaj, şi acela aproape secundar în ierarhia instituţiilor respective — totul e prea schematic când vine vorba de partea asta a romanului. Povestea e spusă din punctul de vedere al lui Lewis Orne care, odată ce anunţă c-a descoperit o civilizaţie presupus violentă se mută pe altă planetă pentru o misiune similară — iar ce se-ntâmplă în urma lui nu afli niciodată (te alegi doar cu impresia lui Orne că „nu e bine” ce se-ntâmplă…). Cum am spus, instituţii creionate din fugă şi a căror putere pare mai degrabă schiţată, fără s-ajungă să însemne ceva pentru mine ca şi cititor.

Pe de celalaltă parte avem drumul parcurs de Orne — din momentul în care îşi dă seama că are niscai puteri mentale, până la intergrarea lui în alte sfere… Sincer, nu găsesc nimic spectaculos aici, ba aş putea spune că totul e uşor previzibil, parcă ştii cam care ar fi ţinta cărţii.

Există şi nişte încercări prin care va trece Orne înainte s-ajungă în Nirvana aia; însă totul sună puţin cam neconvingător, ca şi cum ar fi fost aruncate în carte în grabă, ori ca pretext al autorului ca să-l integreze cât mai repede pe Orne în absolut.

Ca şi teme abordate, cartea sună mai degrabă a colecţie de idei abandonate din perioada în care Frank Herbert îşi scria Dunele. Din câte-am citit pe Wikipedia, se pare că cele două romane au fost scrise cam în aceeaşi perioadă. Dune a fost serializată în revista Analog cam prin 1963, iar The Godmakers a apărut în 1972. Se pare însă că The Godmakers e un roman scris pornind de la patru povestioare publicate între 1958 şi 1960 în Astounding Science Fiction şi Fantastic SF Stories, exact aceeaşi perioadă în care Herbert se documenta pentru Dune.

Unii termeni pe care-i ştiam din Dune apar şi în romanul ăsta: plasteel, de exemplu (tradus pe la noi ca şi plastoţel; termenul pare a fi totuşi inventat de Harlan Ellison), ori glowglobe (nu-mi amintesc cum a fost tradus termenul ăsta în româneşte). Un alt termen, atlotl aduce puţin cu cuvele axolotl folosite de Bene Tleilax în Dune, mai ales că funcţia lor este aceeaşi în ambele romane: să regenereze ţesuturile organice ale unei persoane.

(Nu c-ar fi ceva rău să refoloseşti nişte termeni inventaţi într-un loc într-o cu totul altă carte; ansiblul, de exemplu, este un termen născocit de Ursula K. Le Guin şi reciclat, printre alţii, de Orson Scott Card în seria Ender).

Mă rog, nu am cum să ştiu care roman a fost mai întâi în mintea lui Herbert. Consider însă că e inevitabil să nu faci nişte comparaţii. Nu ştiu în ce măsură se aseamănă universurile celor patru povestiri care stau la baza romanului; ştiu doar că rezultatul final e subţire ca şi personaje sau fel în care sunt tratate teme de altfel drăguţe în The Godmakers. Romanul e subţire şi la propriu: doar 200 de pagini în care Herbert se chinuie să dezvolte ceva coerent, dar fără a reuşi — se pare că Herbert se descurcă mult mai bine pe un număr mai mare de pagini.