Stephen King este unul din scriitorii care mi-au plăcut dintotdeauna. Nu mai ştiu cu ce-am început, e posibil să fi fost Carrie (care a fost şi primul lui roman), urmat de Christine, ‘Salem’s Lot, The Stand, The Green Mile, Dolores Claiborne şi aşa mai departe. Între timp au fost şi filmele, însă pe partea asta am fost de cele mai multe ori dezamăgit. Există foarte puţine filme făcute după King care să se ridice la nivelul originalelor — din cele bune ţi le recomand pe The Green Mile (cu Tom Hanks), Misery, The Body şi, evident, my favorite: The Shawshank Redemption (Tim Robbins şi Morgan Freeman în nişte roluri de excepţie).

Probabil că fascinaţia mea pentru King vine din felul în care reuşeşte să creeze personaje memorabile încă din primele pagini. King ştie să dea viaţă eroilor săi, să le creeze o istorie şi o personalitate care rămân cu tine multă vreme. Toate astea se construiesc gradual într-un roman de Stephen King, iar trucul pe care acest scriitor îl expoatează din plin este că teroarea (pentru că despre asta vorbim aici) apare târziu în carte. Iar în acel moment ai ajuns să-ţi pese de personaje în asemenea măsură încât vei suferi cu ele, vei simţi fiecare durere a lor, vei fi practic prezent în lumea aceea imposibilă în care maşinile prind viaţă, fantomele îţi vor sufletul, ori unde omul negru se ascunde în fiecare pagină. E drept, există ici-colo ceva hint-uri că lucrurile nu sunt chiar atât de cuminţi pe cât par, însă adevăratul horror va veni cu mult mai târziu.

Tot acest truc este şi cel care uneori dă greş în unele romane ale lui King. Din când în când, personajele nu se ridică la nivelul celor din Christine, de exemplu, iar romanul respectiv va rămâne în istorie (cel puţin în istoria lecturilor mele) ca unul aşa-şi-aşa; alteori, King întârzie poate prea mult scenele horror, atât de mult încât nici măcar nişte personaje bine construite nu pot salva textul. În ultima vreme am avut impresia ca motoarele lui King au început să dea rateuri. Atunci când vreau să dau un exemplu de carte bună de-a lui King, mai tot timpul mă-ntorc la romanele lui de mai de mult.

(Aici ar trebui să precizez că nu l-am citit pe King in ordinea în care şi-a publicat volumele. S-ar putea ca în ultima vreme să-mi fi căzut în mână doar romane care nu m-au dat pe spate; cărţi mai recente — mă gândesc la Lisey’s Story — dar şi romane mai vechi — Insomnia ar fi unul din ele. Pe de altă parte, mai am mult de recuperat: de exemplu, n-am citit nimic din seria Dark Tower; s-ar putea ca aici să se-ascundă nişte cărţi foarte bune şi pe care eu le-am ratat.)

Ei bine, de curând am reuşit să termin Duma Key — ultimul roman scris de King, şi pe care mi l-am luat în hardcover încă din februarie. Din nefericire, diverse alte lucruri m-au făcut să tot amân lectura — e de mirare că n-a trecut mai mult de un an de când am cumpărat-o… Mă rog, astea fiind spuse, nu pot să zic altceva decât că, acum, The King is Back! (citat aproximativ luat de pe comentariile de pe Amazon). Duma Key este o combinaţie (aproape) perfectă de personaje care-o să-ţi placă de la început, şi horror de calitate.

Avem de-a face cu Edgar Freemantle, un tip despre care din start afli că a suferit un accident în urma căruia s-a ales cu o mână lipsă şi cu niscai probleme de memorie. Ah, şi uneori amestecă într-un mod ciudat cuvintele. Pentru că medicul i-a recomandat să se relaxeze într-un loc însorit şi ceva mai liniştit, Edgar alege Duma Key — o mică insulă pe coasta Floridei. Aici Edgar îşi redescoperă o pasiune din tinereţe: tipul se-apucă de pictat într-o nebunie tot felul de peisaje abstracte. Edgar va deveni în cele din urmă o mică-mare celebritate printre artiştii locali…

Problema e că picturile lui Edgar se vor dovedi a fi un fel de contact între lumea noastră şi o lume a morţii… Şi, cumva, se pare că acea lume şi-a planificat sosirea în cele mai mici detalii: s-ar putea ca accidentul lui Edgar să nu fi fost chiar întâmplător, s-ar putea ca Duma Key să nu fie un loc chiar atât de inocent pe cât s-ar crede, ba, mai mult, chiar şi personajele care au locuit sau mai locuiesc pe insulă să fi fost mai degrabă chemate aici de către forţele întunericului…

Lucrurile astea doar le bănuieşti la început, ca la un moment dat să te prindă într-o tornadă de evenimente stranii din mâna cărora nu e chiar aşa de uşor să scapi. N-am de gând să-ţi spun mai multe pentru că nu vreau să-ţi stric plăcerea lecturii, în cazul în care te hotărăşti să pui mâna pe carte.

Dac-ar fi să găsesc un cusur cărţii, aş zice că şi aici King întârzie să intre în „carnea” romanului. Nu (prea) mult, însă suficient cât să te-ntrebi unde vrea s-ajungă. Vorbesc cam de 250 de pagini dintr-un volum gros de vreo 600 — o bună parte din roman. Însă acele hint-uri de care ziceam, plus personajele bine construite te fac să mergi mai departe, iar aşteptarea chiar merită.

Stephen King a mai scos de curând o carte, de data asta un volum de povestiri: Just After Sunset. Deocamdata nu stiu dacă o voi cumpăra; sărbătorile de sfârşit de an imi vor solicita destul de mult bugetul… şi momentan sunt alte cărţi care m-ar tenta acum.

Oricum, una din povestirile din volum am citit-o deja în numărul dublu pe octombrie/noiembrie al revistei Fantasy & Science Fiction („The New York Times at Special Bargain Rates”): un text care se-ntinde doar pe câteva pagini, bine scris, cu o idee făinuţă, dar care nu m-a impresionat în mod deosebit. Iar un alt text îl cunosc sub forma lui animată: „N.” (chiar aşa-i spune, „n” de la kiNg). Nuvela a fost ecranizată sub forma a 25 de episoade de 1-2 minute care încă mai sunt disponibile online pe situl www.nishere.com; judecând după filmuleţ avem de-a face tot cu o povestire cu o idee interesantă, însă nu m-aş mai uita a doua oară la el — probabil că textul original e ceva mai bun.

Apropo, dacă vrei să citeşti despre o altă „victimă” a lui King, cred c-aş putea să te-ndrum către o altă confesiune, cea a lui Mircea Pricăjan, şi care tocmai a apărut pe blogul Nemira.