De curând am terminat de citit una din cele mai faine carţi hard science fiction: Flashforward a lui Robert J. Sawyer. Cartea o găsisem pe la începutul toamnei la un book sale organizat de University of Toronto şi, la un preţ de numai doi dolari, mi-am zis că e păcat s-o las acolo să mi-o ia altcineva… Mai ales că Sawyer e unul din scriitorii pe care-i citesc cu plăcere. Mai toate cărţile lui au nişte idei bestiale, chiar dacă uneori personajele nu se ridică la nivelul pe care l-aş dori eu.

Flashforward e un roman scris în 1999, iar la vremea aceea a reuşit să-i aducă lui Bob un Aurora, cel mai important premiu pentru literatură science fiction din Canada. De curând am aflat că reţeaua de televiziune ABC a cumpărat drepturile de ecranizare pentru acest roman, lucru care se va materializa într-un serial lung cam de cinci sezoane. Şi acum, după ce-am citit cartea, pot spune că e destul material aici pentru toate sezoanele, chiar dacă romanul în sine are doar 300 de pagini.

Partea amuzantă e că povestea se-nvârte în mare parte în jurul recent construitului Large Hadron Collider — sau LHC. Da, e vorba de acel accelerator de particule din Elveţia a cărui punere în funcţiune în acest an i-a cam speriat (fără motiv) pe mulţi… A doua parte amuzantă e că acţiunea romanului are loc în 2009, aflat la distanţă de numai o săptămână de noi (zece ani la momentul în care a fost scrisă cartea) — două coincidenţe interesante dacă acum e prima dată când pui mâna pe cartea lui Sawyer.

Premisa romanului se poate rezuma în câteva cuvinte (şi nu e vorba de un spoiler aici): un grup de oameni de ştiinţă se adună la LHC pentru a efectua un experiment ale cărui detalii sunt mai puţin importante. Ce contează este că experimentul nu reuşeşte; în schimb, conştiinţa tuturor oamenilor va fi „transportată” în viitor timp de aproape două minute (acesta este flashforward-ul de la care vine titlul volumului), după care toţi vor reveni în prezent.

Problema care constituie grosul romanului, şi pe care Sawyer o dezvoltă superb, e că fiecare om care a trecut prin faza de flashforward va aduce cu el o fărâmă din viitor: un minut şi patruzeci de secunde, douăzeci de ani de acum înainte. S-ar părea că nu e mult, însă adunând fiecare fragment se poate zugrăvi o imagine destul de clară a umanităţii, aşa cum va fi ea cândva.

Şi e tocmai această imagine care va naşte tot felul de probleme personajelor din carte. Povara precogniţiei se va dovedi pentru unii mult prea mare, însă faptul că viitorul e deja fixat pentru tine nu-ţi lasă prea multe opţiuni. Dacă tot ce-ţi doreşti tu acum e să fii un foarte bun scriitor şi chiar încerci să scrii şi să publici ceva, ce rost mai are să continui atunci când afli că peste douăzeci de ani vei fi un umil spălător de vase? Pe de altă parte, speranţele tale vor fi cu atât mai mari dacă vei afla că între timp vei fi câştigat premiul Nobel pentru literatură.

Tragedii (sau împliniri) de genul ăsta caracterizează destinul fiecaruia din personajele cărţii. Dacă un scriitor mai slab s-ar fi concentrat poate prea mult asupra părţii ştiinţifice, aici Sawyer reuşeşte să creeze destine care se împletesc fain în cele 300 de pagini. Aproape că simţi drama fiecăruia şi chiar înţelegi ce se-ntâmplă în sufletul eroilor. Evident, Sawyer fiind totuşi un autor de hard science fiction, ştiinţa se va strecura uşor-uşor în carte, ajungând să domine partea a doua a romanului, dar fără să-nghită cu totul personajele construite cu grijă până atunci. Iar sfârşitul reuşeşte să surprindă în mod plăcut — în nici un caz nu bănuieşti unde vrea Sawyer s-ajungă.

La un moment dat am avut impresia că Sawyer s-a amuzat teribil atunci când a construit acel viitor de peste douăzeci de ani, fie el şi în fragmente de un minut şi-un pic. Şi chiar pot să dau aici câteva exemple din carte fără a divulga absolut nimic din plot. De fapt, exemplele pe care le voi înşira aici apar mai toate pe două sau trei pagini şi nu infuenţează cu nimic firul narativ principal.

Prin urmare, se pare că a doua venire a lui Iisus Christos nu va avea loc, George Lucas încă nu şi-a terminat seria Star Wars (despre care aflăm că s-a transformat într-o serie de nouă filme), Bill Gates îşi va pierde averea, iar japoneza va deveni limbă obligatorie pentru toţi studenţii M.B.A. Statele Unite vor adopta în cele din urmă sistemul metric — în prezent se folosesc ambele sisteme, cel metric şi cel imperial, cu mile, yarzi, inci, şi aşa mai departe. În ce priveşte explorarea spaţială, India va reuşi crearea unei baze permanente pe lună — iar aici nu pot să nu mă gândesc la sonda spaţială Chandrayaan-1 lansată de indieni chiar anul ăsta.

Dacă mă străduiesc puţin, cred că pot găsi şi câteva puncte negative în Flashforward. Şi unul din aceste puncte apare chiar în primele pagini, când imediat după experimentul de la LHC, două personaje se grăbesc s-ajungă la o şcoală din Geneva — prilej pentru Sawyer s-arate că s-a documentat destul de bine în ce priveşte geografia oraşului. Poate chiar prea bine: drumul de la LHC până la şcoala respectivă este descris în cele mai mici detalii, stradă cu stradă: o iei pe Grand Rue, coteşti pe Rue Jean Calvin (unde Sawyer are grijă să-ţi zică că se află celebrul Musée Barbier Mueller), după care o iei înainte pe Rue du Puits St. Pierre (şi Saywer iar îţi spune că aici se află Maison Travel, cea mai veche casă privată din Geneva), treci mai departe pe lângă Cathédrale St-Pierre, prin piaţa Place du Bourg-de-Four (unde Saywer iar îţi zice că aici poţi găsi cafenele şi patiserii frumoase), coteşti din nou pe Rue du Chaudronniers…

Şi tot aşa mai departe.

Cine are nevoie de atât de multe detalii? Unde mai pui că scena respectivă e o dramă urâtă de tot, personajele de care spuneam voiau s-ajungă cât mai repede la şcoala cu pricina pentru că se temeau pentru viaţa cuiva (vorba aia, nu spui cine…) În astfel de momente mai ai timp să remarci cât de frumoasă e Maison Travel sau cât de multe patiserii se află în Place du Bourg-de-Four? Pentru mine, cel puţin, cele câteva pagini de geografie urbană sunt o scăpare din partea lui Saywer.

Din fericire, e singurul moment de genul ăsta în carte. Mai există o scenă în care un alt personaj vizitează Toronto şi unde aflăm câte ceva despre oraş, însă acolo e altceva; eroul respectiv se află în Canada într-o călătorie de plăcere (mai mult sau mai puţin), iar în acest cazuri e normal să descrii o clădire prin ochii unui personaj. Mai mult, această a doua scenă, cu toate că se întinde pe mai multe pagini, e mult mai puţin încărcată în nume de străzi şi pare mai „naturală”.

Dincolo de asta, probabil că o altă bilă gri (că neagră nu prea este) e reacţia oamenilor după ce au trecut prin momentul flashforward. M-aş fi aşteptat la nişte reacţii mult mai diverse decât cele prezentate. De cele mai multe ori grupările religioase sunt cele mai vehemente în situaţii de genul celei descrise în carte, ori aici protestele de tipul ăsta aproape că lipsesc cu totul.

Însă treaba asta nu deranjează chiar aşa mult. Până la urmă, Sawyer a reuşit un roman excelent, poate chiar cel mai bun pe care l-am citit de el (alături de Calculating God, despre care e posibil să scriu cât de curând). Ai în volumul ăsta o combinaţie excelentă între personaje cu o personalitate bine definită şi speculaţie ştiinţifică de calitate.