Ce se-ntâmplă atunci când mai mulţi scriitori se-adună în jurul unei singure cărţi? Rezultatele sigur variază de la scriitor la scriitor şi de la carte la carte. De exemplu, e posibil să dai peste un volum în jurul căruia s-au reunit nume grele, ca să descoperi o poveste ceva mai mult decât mediocră, după cum e la fel de posibil să întâlneşti o situaţie inversă. Cu astfel de sentimente m-am apropiat de curând de Hunter’s Run, pe coperta căreia şi-au pus numele Gardner Dozois, George R. R. Martin şi Daniel Abraham.

Ei bine, Hunter’s Run s-a dovedit a fi o colaborare foarte reuşită. Practic, am ajuns să devorez cartea asta, iar când am terminat-o, aproape c-am simţit audienţa ridicându-se în picioare pentru ovaţii prelungite la adresa celor trei autori. Nu ştiu cât de mult au ţinut aplauzele, pentru că eu am terminat cartea undeva pe la miezul nopţii şi la scurt timp după aia m-am culcat. Însă dacă stau să-mi aduc bine aminte, cred c-am visat în noaptea aia ceva şampanie…

Hunter’s Run s-a născut dintr-o primă colaborare între cei trei scriitori care s-a lăsat cu o nuvelă publicată în 2004 în revista online (acum, defunctă) SciFiction, pe numele ei (nuvela) Shadow Twin. Deşi oficial revista respectivă a dispărut, o căutare atentă cu Google poate aduce la suprafaţă nuvela celor trei. În cazul în care n-ai cum să pui mâna pe carte poţi printa liniştit şi citi povestioara respectivă de pe internet. Nu garantez însă că vei avea parte de aceeaşi plăcere ca atunci când citeşti romanul care a rezultat din colaborarea lui Dozois, Martin şi Daniel Abraham. Există totuşi o distanţă importantă de la 50-60 de pagini, cât are Shadow Twin, la cele 300 ale romanului.

Toată acţiunea romanului se petrece undeva, cândva, într-un timp când oamenii au început să colonizeze variile planete din galaxie. Ideea este că oamenii au fost ajutaţi puţin aici de către o altă rasă de extratereştri; practic, oamenii nu stăpânesc încă tehnologia zborului interstelar, însă Enye (aşa-i cheamă pe extratereştri) s-au oferit să ne ia ei în navele lor şi să ne poarte printre stele. Romanul se concentrează doar asupra uneia din colonii, São Paulo.

Cartea are un început uşor lent. Cei trei scriitori îşi construiesc cu grijă universul şi aduc în joc scene şi concepte care par să nu aibă nici un rol în dezvoltarea romanului. Din fericire, întâmplările de început sunt foarte bine construite — cumva bănuieşti că toate lucrurile care apar aici vor avea un rol important mai târziu. Şi, într-adevăr, ultimele părţi ale cărţii reuşesc să adune fiecare punct al romanului într-un tot unitar. Practic, nimic din ce apare în carte nu este aruncat la întâmplare în roman şi contribuie într-o măsură sau alta la scenele finale.

Cumva, primele 100 pagini mi-au adus aminte de Enemy Mine a lui Barry B. Longyear, tradus cu mult timp în urmă şi în româneşte (dacă n-ai citit romanul acesta, te sfătuiesc s-o faci cât mai repede). Ca şi la Barry B. Longyear, în Hunter’s Run o să găseşti doi reprezentanţi a două specii diferite (om şi extraterestru) încercând să se-nţeleagă unul pe altul — însă la Dozois/Martin/Abraham lucrurile se îndreaptă într-o cu totul altă direcţie. Deja simt c-am dat prea multe hint-uri despre această parte din roman şi cred că e cazul să-mi retez puţin avântul.

Cum am zis, sfârşitul e cel care completează foarte fain totul, fiecare element al cărţii îşi are rolul lui. Cartea vine cu o idee la care te vei gândi multă vreme după ce-o închizi şi-o pui la locul ei în bibliotecă.

Ce-i drept, nu consider încă Hunter’s Run ca fiind una din capodoperele genului science fiction. Cu toate că are câteva personaje foarte bine conturate şi care evoluează de-a lungul paginilor, ele nu se ridică la nivelul celor din A Song of Ice and Fire (dacă e s-aleg o altă carte a lui George R. R. Martin). Complexitatea personajelor din A Song… e mult mai bine creionată decât aici, dar în cazul seriei fantasy a lui Martin avem de-a face cu câteva mii de pagini care-i permit autorului să se apropie mai mult de eroi.

Mărturisesc că n-am citit nici un roman scris de Daniel Abraham. Mai lecturasem câteva povestiri scrise de el prin Asimov’s şi care au fost destul de bune cât să-i reţin numele. Probabil că anul ăsta o să fie unul în care am să devin puţin mai familiarizat cu opera lui (are o serie al cărui nume mă intrigă: The Long Price Quartet).