Algis Budrys e unul din scriitorii despre care mai auzisem, însă ale cărui cărţi au reuşit cumva să mă ocolească până nu de mult. Chiar nu ştiu dacă acest autor a fost tradus vreodată în limba română — probabil c-or fi vreo câteva povestioare apărute în revistele de science fiction din România, însă eu n-am dat deloc de ele.

Se pare că Budrys e unul din scriitorii respectaţi în partea asta de lume, unul din cei care-au definit genul science fiction — mai ales pe partea de critică literară. Cel puţin asta este impresia pe care ţi-o faci citind entry-ul despre el din Wikipedia, ori destul de recentul articol apărut în numărul pe noiembrie/decembrie al revistei Technology Review, The Alien Novelist. Algis Budrys a murit în 2008, şi tot în 2008 s-a-ntâmplat să-l descopăr şi eu prin două romane pe care le-am găsit pe la târgurile de carte veche de prin Toronto.

Primul, Rogue Moon, nu a reuşit să mă dea prea mult pe spate, cu toate că are în el o idee interesantă. Nu e una din lecturile pe care le-aş repeta, însă prima parcurgere m-a convins cumva că autorul merită o a două şansă. Şi aşa am ajuns să cumpăr încă un volum de Budrys, The Falling Torch, la numai 25 de cenţi — şi despre acest roman o să vorbesc în continuare.

Coincidenţa stranie face din The Falling Torch un fel de roman de legătură între ultimele două cărţi pe care le-am citit, Duma Key şi Flashforward. Unul din personajele centrale din romanul lui King este un anume Wireman — tot Wireman îl cheamă şi pe personajul principal din The Falling Torch, Michael Wireman. Iar acţiunea din Flashforward-ul lui Sawyer se petrece în mare parte în Geneva, oraş aflat pe malul lacului cu acelaşi nume — cartea lui Budrys începe cu moartea lui Wireman, a cărui înmormântare se ţine în Geneva… În afară de asta, cele trei cărţi merg fiecare pe drumul ei.

Nu ai de citit aici decât vreo 160 de pagini, un roman foarte, foarte scurt după standardele de acum (nu c-ar fi ceva greşit aici). Problema principală e că Budrys reuşeşte să te enerveze la culme: The Falling Torch nu face decât să năruiască o idee superbă, care ameninţa să-ţi lase în memorie o lectură exemplară.

Cum am spus, romanul începe cu înmormântarea personajului principal, Michael Wireman. Algis Budrys încearcă să zugrăvească imaginea unui salvator al omenirii pe care-l plânge toată lumea. Autorul intră cu adevărat în poveste după acest scurt prolog, când te duce înapoi cu 50 de ani înaintea întâmplărilor din primele pagini ale cărţii. Aşa afli că Pământul a fost ocupat de o rasă de extratereştri cărora li se spune, puţin cam neinspirat după părerea mea, Invadatorii.

O parte din oameni continuă să trăiască pe Pământ, în timp ce restul reuşeşte să se refugieze pe o planetă din Alfa Centauri, unde se va constitui un guvern în exil. După foarte mult timp petrecut departe de planeta mamă, marea parte a exilaţilor s-a obişnuit deja cu ospitalitatea centaurienilor; Pământul e doar o amintire care pare să se stingă uşor şi doar cei câţiva membri ai guvernului mai visează la „trecutul de aur” al omenirii.

Aici Budrys atinge un subiect interesant, după părerea mea: dată fiind o astfel de situaţie, în ce moment devine irelevantă pentru tine planeta/ţara/ţinutul de baştină? Atunci când deja te-ai integrat în alte locuri şi te simţi foarte bine şi eşti respectat (poate mai mult decât „acasă”), mai are vreun sens întoarcerea? Oare dorinţa de a reveni în locurile natale nu ţine mai degrabă de un romantism inutil? Nu cumva locurile de adopţie te reprezintă acum mai mult decât ai vrea să crezi?

Michael Wireman, fiul preşedintelui aflat în exil, va fi trimis pe Pământ pentru a-i ajuta pe cei câţiva revoluţionari care încă mai speră să-i alunge pe Invadatori. Ce se va întâmpla în cele din urmă este că Wireman va fi luat prizonier de către Invadatori. Astfel, Wireman va descoperi o lume în care cele două rase se înţeleg (şi aici) foarte bine, o lume în care violenţa vine doar din partea revoluţionarilor — restul oamenilor se simt cât se poate de bine printre Invadatori.

Aici apar alte întrebări care într-un fel le extind pe cele de mai sus. Mai are oare rost să te împotriveşti cuceritorilor atunci când aceştia se dovedesc a fi (mai) buni conducători? În cazul în care viaţa ta e mult mai fericită decât ar fi fost în vechea organizare socială, ce sens mai are să lupţi pentru libertate? N-ar fi cumva mai înţelept să-ţi accepţi stăpânii cei noi?

Repet, singurele acte de violenţă din carte aparţin revoluţionarilor. Restul pământenilor s-au integrat deja printre centaurieni, pe de o parte, şi Invadatori, pe de cealaltă parte. În nici un caz nu este vorba aici de un colonialism brutal din partea cuceritorilor Pământului. Dacă vrei, poţi numi asta imperialism pe invers. Sau colonialism pozitiv… Ştiu, sună puţin aiurea, dar nu-mi vine acum un termen mai bun.

Problema majoră a cărţii este că, după ce ţi se prezintă toate astea, totul se încheie brusc. Nu afli deloc cum a ajuns Wireman să elibereze Pământul (după cum te aşteptai după ce-ai citit prologul cu înmormântarea). Nu afli de ce au ajuns pământenii să-l considere un erou, atâta timp cât tot ce ştiai despre ei e că erau cât se poate de fericiţi alături de Invadatori. După cum e scrisă cartea, prologul respectiv putea să lipsească cu totul.

Chiar şi aşa, încă rămâi cu impresia c-ai fost trădat. E ca şi cum ai urmări un film foarte bun, ca tocmai la sfârşit să se aşeze în faţa ta un tip imens, cu părul vâlvoi, şi care-ţi acoperă tot ecranul: cumva ştii că mai trebuie să urmeze ceva, dar nu vei afla niciodată ce s-a întâmplat. (Întâmplător, aceeaşi părere am avut-o când am citit primul meu roman de Budrys, Rogue Moon).

Pe de altă parte, n-am avut niciodată impresia că Wireman merită atenţia mea. N-am simţit deloc că personajul ăsta trăieşte o dramă (ok, au fost un moment sau două în care mi-a părut rău de el, dar nici atunci nu ne-am apropiat prea mult unul de altul). În plus, celelalte personaje sunt mai degrabă nişte caricaturi care nu se ridică prea mult din paginile cărţii. Singurul merit al textului constă doar în acele întrebări de care ziceam, însă dincolo de enunţul problemei nu descoperi nici o explorare într-un sens sau altul al problemelor ridicate. În cele din urmă rămâi cu sentimentul că romanului îi lipsesc alte 160 de pagini.

Judecând după The Falling Torch, nu înţeleg de ce este considerat Budrys unul din scriitorii buni de science fiction. Nu e suficient să nimereşti peste o idee bună, mai trebuie să-i dai şi un contur sub forma unor personaje memorabile, dar şi să-ţi asumi ideea respectivă până la capăt, să mergi pe calea pe care ai deschis-o.

Cum nu-mi place să judec un scriitor doar după un singură carte, cred totuşi c-am să mai citesc ceva Algis Budrys pe viitor. Încă mai sper să văd în el autorul despre care se vorbeşte în The Alien Novelist.