Băieţii de la CititorSF au postat cândva o scurtă cronică la Piciul, roman al fraţilor Strugaţki. Comentariul lor a reuşit să mă „stârnească” la vremea aia: am promis atunci să comand la bibliotecă ceva scris de cei doi fraţi. Zis şi făcut — de curând am terminat de citit The Time Wanderers de Arkadi şi Boris Strugaţki.

De fapt, e vorba de o recitire, după cum am realizat în timp ce parcurgeam romanul. Vag, unele personaje îmi sunau cunoscute (Toivo Glumov, de exemplu), iar la un moment dat am dat peste o frază care mi s-a părut suspect de familiară: „The Waves Extinguish the Wind”, folosită în câteva rânduri ca şi heading pentru unele secţiuni ale romanului. Nu pot traduce fraza respectivă decât în forma Valurile liniştesc vântul — numele sub care a fost publicat romanul în limba română de către Nemira, dar şi numele original al cărţii scrise de fraţii Strugaţki (pentru curioşi: Волны гасят ветер). Oricum, uitasem mai tot ce se-ntâmplase în carte aşa că această a doua lectură a fost cât se poate de binevenită.

Nu ştiu de ce în limba engleză s-a ales drept titlu „Rătăcitorii timpului (The Time Wanderers)”. N-am găsit nimic în carte care să fie legat de timp, nici o maşină a timpului, nici un călător temporal, nimic. Mai multe informaţii despre rătăcitori se pot găsi în Wikipedia; probabil că în alte romane sau povestiri în care apar se dau mai multe detalii despre ei — e posibil ca o anumită formă de control a timpului să le fie caracteristică, cine ştie.

Cartea e scrisă sub forma unor documente şi interviuri, printre care mai găseşti şi ocazionala reconstituire a unor evenimente, toate acestea ducând spre ideea finală a romanului. În mare, romanul se concentrează asupra unui grup de oameni de ştiinţă (în principal Toivo Glumov) care analizează o serie de întâmplări stranii, fără explicaţie. De regulă e vorba de anumite psihoze care afectează într-un mod ciudat oamenii, aparent fără nici o legătură între ele.

Cei învinuiţi de toate acestea nu sunt alţii decât „rătăcitorii”: o rasă foarte avansată de extratereştri şi al căror scop (presupus) este de a filtra rasa umană după nişte reguli doar de ei înţelese. Extratereştrii nu apar deloc în carte, tot ce poţi analiza este impactul pe care îl au asupra oamenilor.

Regăsesc aici o obsesie (în sensul bun) care predomină în cele câteva romane ale fraţilor Strugaţki pe care le-am citit: o civilizaţie suficient de avansată faţă de pământeni va avea întotdeauna motive şi comportamente pe care noi nu le vom putea înţelege niciodată. În cazul romanelor din universul Noon (de care aparţine şi Valurile liniştesc vântul), extratereştii intervin activ în viaţa noastră, deşi pentru noi scopurile lor vor rămâne întotdeauna ascunse. Cea mai faină ilustrare a acestei idei mi se pare cea din Picnic la marginea drumului — aici extratereştii nici măcar nu sunt interesaţi de noi; singura dovadă pe care o avem că au trecut pe aici sunt doar acele „zone” în care poţi găsi diverse artefacte uitate ori abandonate de către ei.

Lectura Valurilor… decurge destul de lent, cel puţin pentru mine. Şi asta din cauza felului în care şi-au structurat cartea cei doi autori. Cum am zis, cartea e alcătuită în mare parte din documente, interviuri, rapoarte, ocazional presărate cu scene „clasice”. Oricât de bun scriitor ai fi, atunci când alegi acest format rişti suficient de mult. De exemplu, un raport nu va reuşi niciodată să atragă cititorul la fel de mult pe cât o face o scriitură cu fir narativ clasic, în care poţi pătrunde în mintea personajelor şi unde te simţi mai aproape de ele.

Stilul documentului oficial este mai degrabă potrivit pentru schiţe sau povestiri. Atunci când este folosit pentru un roman, cartea pe care o scrii nu se poate întinde prea mult, altfel rişti să-ţi pierzi cititorii pe drum, oricât de bună ar fi ideea pe care o dezvolţi.

Acesta e şi cazul Valurilor…: traducerea pe care am citit-o are cu puţin peste 200 de pagini. Multe din ele sunt goale, demarcând capitolele din carte ori pe care apar doar câteva rânduri. În plus, corpul de literă folosit de editură e neobişnuit de mare. Nu cred că greşesc dacă spun că, dacă s-ar fi tipărit o carte mai „normală”, ar fi ieşit mai degrabă un volum de 150-160 de pagini.

Fraţii Strugaţki sunt foarte buni. Nu vreau deloc să zic că scriitura e slabă. Ideea romanului e foarte faină, însă stilul adoptat de cei doi autori poate îngreuna foarte mult lectura — îţi trebuie totuşi ceva răbdare să parcurgi toată cartea. Imaginează-ţi că un prieten îţi dă o carte de telefoane, iar tu te aşezi liniştit în fotoliu şi te-apuci s-o citeşti cu pasiune… Valurile liniştesc vântul nu se-apropie de imaginea asta, însă nu poţi să nu rămâi cu impresia că pe alocuri s-ar mai fi putut lucra puţin.