Luni, 11 iunie, am avut în sfârşit ocazia să-l văd pe unul din scriitorii pe care-i citesc oricând cu plăcere, şi ale cărui cărţi le cumpăr imediat, no question asked. Luni, 11 iunie, Neil Gaiman a sosit în Toronto pentru a-şi promova ultima sa carte, The Graveyard Book. Evenimentul a fost pregătit de către staff-ul festivalului Luminato, aflat în plină desfăşurare aici (două săptămâni de distracţie continuă, începând de la concerte şi spectacole de teatru până la întâlniri cu scriitorii şi happening-uri răspândite prin tot oraşul – nu toate evenimentele sunt pe gustul meu… dar gusturile nu se discuta, right?).

Întâlnirea cu Neil Gaiman a avut loc la St. Lawrence Centre for the Performing Arts, chiar în downtown, aproape de locul unde lucrez. Din câte se pare, lumea ştia de sosirea lui Gaiman în Toronto de foartă multă vreme –cam de prin aprilie–, însă eu am aflat de lucrul ăsta cu doar o săptămână-două în urmă (mda, cred c-ar trebui să renunţ la titulatura de fan al lui Neil Gaiman în cazul ăsta…). Biletele erau deja sold-out când m-am dus pe Ticketmaster să-mi cumpăr şi eu unul.

M-am dus totuşi la centrul cu pricina, sperând că voi găsi nişte bilete chiar în ultima clipă. Şi-am avut noroc: din varii motive, unii spectactori n-au sosit la timp (li s-o fi oprit maşina pe drum, ori poate că au rămas blocaţi în trafic, cine ştie), biletele respective fiind repuse în vânzare cu zece minute înainte de începerea show-ului. Vorba aia: necazul altuia, bucuria mea Mai ales că, după cum am aflat mai târziu, biletele se vânduseră cu totul în doar trei minute de când au fost puse în vânzare online.

Şi chiar a meritat. Am descoperit un Neil Gaiman la fel de fascinant precum oricare din cărţile sau comics-urile sale. Am descoperit un Neil Gaiman care ştie cum să captureze publicul atunci când citeşte dintr-o carte.

Seara a început cu o scurtă lectură din The Graveyard Book, urmată de un interviu destul de lung cu moderatorul (un oarecare Mark Askwith, de care mărturisesc că n-am auzit până atunci) în care Neil a vorbit despre cărţile sale – aici am aflat că lui Neil îi place de multe ori să scrie în „stil clasic”, cu stiloul pe hârtie. The Graveyard Book a fost scrisă în felul ăsta, de exemplu.

Destul de interesantă a fost şi povestea care a dus la publicarea albumului de fotografii Who Killed Amanda Palmer: într-o zi, Neil primeşte un mail de la o oarecare Amada Palmer, o prietenă a unui prieten de-al lui Neil Gaiman (un fel de lanţul slăbiciunilor…), just to say hi. Relaţia a evoluat destul de încet, până când, la un moment dat, Amanda i-a trimis şi câteva fotografii făcute de ea de-a lungul mai multor ani. În fiecare poză apărea chiar ea, moartă (yeah…talking about weirdness). Rugămintea ei era, dacă se poate, ca Neil să scrie câte o povestire care să însoţească fotografiile… şi uite-aşa s-a născut albumul (există şi-un CD care însoţeşte albumul respectiv).

(By the way, Amanda Palmer, care e şi membră a trupei The Dresden Dolls, este acum prietena oficială a lui Neil Gaiman.)

Tot aici am aflat şi de următorul lui proiect: o carte despre China (n-am înţeles prea bine dacă va fi un roman sau un non-fiction; din câte am citit pe Wikipedia, s-ar putea să fie totuşi vorba de un non-fiction).

Partea de întrebări şi răspunsuri care a urmat a fost şi ea destul de animată, cu întrebări foarte bune din partea publicului. Neil a povestit despre relaţia pe care a avut-o cu Terry Pratchett pe vremea când au colaborat la romanul Good Omens, dar şi despre subiecte mai obscure (cel puţin pentru mine), cum ar fi procesul privind copyright-ul pentru unele din personajele create de el pentru Marvel (sper c-am reţinut bine despre ce e vorba).

Cu puţin înainte de sesiunea de autografe, Neil Gaiman a mai citit şi-o povestire foarte faină din Who Killed Amanda Palmer, plus poezia pentru copii Blueberry Girl, scrisă de el pentru prietena lui Tori Amos (îl puteţi auzi şi voi pe Neil Gaiman recitând Blueberry Girl, chiar pe blogul său).

Din nefericire, nu prea am avut cum să fac poze la acest eveniment; toată seara a stat sub semnul no cell phones, no photos, no record devices, no nothing. Partea bună e c-am avut voie să facem poze în timpul sesiunii de autografe, poze pe care le-am presărat de-a lungul acestui blog entry.

Avem totuşi noroc şi la poze: găsiţi câteva pe blogTO (un blog entry foarte fresh: a fost postat chiar astăzi!). Am mai găsit nişte poze şi pe Flickr, aici. Şi, dacă sunteţi curioşi, puteţi citi şi introducerea pe care i-a făcut-o Mark Askwith (moderatorul) lui Neil Gaiman, chiar pe situl oficial al postului de televiziune SPACE.