După cum am promis, revin astăzi cu seria de cărţi pe care le-am citit anul trecut. Ca şi în cazul ultimei mele postări despre cărţile verii lui 2009, voi înghesui aici mai multe volume. Şi voi începe cu…

Martin Millar — The Good Fairies of New York. Ok, iată o altă carte care mie nu mi-a plăcut, în ciuda unei introduceri mai mult decât promiţătoare scrisă de Neil Gaiman. Avem de-a face aici cu o poveste cu spiriduşi (of course); spiriduşii respectivi ajung din întâmplare în New York-ul zilelor noastre şi au un dar nemaipomenit de a crea probleme de tot felul. Povestea se vrea a fi umoristică, lucru pe care-l reuşeşte cu mai mult sau mai puţin succes. Însă principalul păcat de care suferă cartea este chiar stilul în care este scrisă: romanul sare mult prea repede de la un punct de vedere la altul, petrecând doar două sau trei pagini asupra unui personaj. Mai mult, cele maxim trei pagini per personaj sunt scrise destul de superficial, fie sub forma unor dialoguri care se succed rapid, fie sub forma unor descrieri sumare a ceea ce se-ntâmplă în momentul respectiv. Din motivul acesta, impresia pe care mi-a lăsat-o cartea este aceea a unui roman în stil „mitraliat”, un roman unde personajele nu ajung niciodată să fie bine conturate ori să-mi atragă suficient de mult atenţia încât să-mi aduc aminte de ele cu plăcere. Din câte ştiu, romanul a fost nominalizat la World Fantasy Awards (sper să nu greşesc) — personal, nu cred că romanul ar fi meritat o asemenea onoare…

Frederik Pohl şi Jack Williamson — The Reefs of Space. Dacă nu mă lasă memoria, cred c-am mai auzit de cartea asta încă din România. Nu ştiu dacă romanul a fost sau nu tradus în româneşte, însă vag îmi aduc aminte c-am citit ceva despre „Recifurile spaţiului” printr-un almanah Anticipaţia înainte de ‘89. Dar s-ar putea să mă-nşel… Oricum, asta e următoarea carte pe lista mea de lecturi. Romanul descrie o lume în care destinele oamenilor sunt conduse de către o maşină care le dictează ce anume să facă în fiecare moment al vieţii. De fapt, e vorba de terminale instalate în casa fiecăruia, iar fiecare terminal este conectat într-o reţea globală semi-autonomă şi care decide acţiunile de urmat în aşa fel încât să se maximizeze fericirea generală a oamenilor — toată treaba asta purtând numele de Plan of Man, Planul Omului. (Hmmm, reţeaua asta seamănă destul de mult cu internetul zilelor noastre; romanul a fost scris în 1963). Cartea ne povesteşte aventurile unui oarecare Steven Ryeland care la un moment dat s-a împotrivit Planului Omului. E un subiect destul de interesant, însă romanul pare mai degrabă neînchegat, pare să sară de la o treabă la alta mult prea uşor şi niciodată nu ajungi să simpatizezi cu bietul Steven sau cu oricare alt personaj. Probabil că de vină e şi subţirimea volumului (fix 188 de pagini); cu adevărat, am ajuns s-apreciez mai mult romanele ceva mai consistente, unde autorul are suficient spaţiu să-şi contureze personajele şi să le creioneze în aşa fel încât să-ţi pese de ce se-ntâmplă cu ele… The Reefs of Space e primul roman dintr-o serie purtând numele de Starchild. Din păcate, volumul nu m-a convins suficient ca să-mi doresc să citesc şi următoarele cărţi din serie.

Pierre Boule – The Planet of The Apes. În sfârşit, am reuşit să citesc anul trecut şi acest roman considerat un clasic al genului science fiction (coincidenţa face ca Planeta Maimuţelor să fi fost publicat pentru prima dată tot în 1963, în acelaşi an cu The Reefs of Space). Subiectul este arhicunoscut ca să-l mai descriu aici, aşa c-am să trec direct la impresii. Cu adevărat, romanul este unul foarte bun şi-l pot recomanda tuturor. Există totuşi o observaţie pe care trebuie musai s-o trec aici. Romanul înfăţişează o planetă unde evoluţia a urmat practic aceeaşi cale ca şi pe Pământ, cu diferenţa că pe Soror (planeta din carte) maimuţele sunt cele care conduc lumea şi nu oamenii (mda, tocmai am spus că nu e nevoie să descriu subiectul cărţii…). Obiecţia mea ar fi una legată de felul în care funcţionează evoluţia: date fiind două planete diferite, este practic imposibil ca procesul evoluţiei să fi creat exact aceleaşi animale pe ambele planete. Este imposibil să întâlneşti pe o altă planetă oameni, cimpanzei, orangutani, gorile. Viaţa aşa cum o ştim noi aici, pe pământ, este specifică doar acestei lumi. Ei bine, în nici un moment pe parcursul cărţii eroul nostru nu-şi pune întrebarea de ce naiba există maimuţe pe Soror. Ok, ştiu că până la urmă romanul e de fapt o critică socială, însă într-un roman science fiction care se respectă, autorul trebuie să acorde atenţie şi acestui detaliu. Măcar o singură dată ar fi trebuit Ulysse Mérou (eroul cărţii) să-şi pună întrebarea în legătură cu maimuţele…

La oarece timp după ce-am citit Planeta Maimuţelor am închiriat şi DVD-ul cu filmul care s-a făcut după carte (versiunea din 1968, cea cu Charlton Heston). În ciuda punctajului foarte mare pe IMDB, filmul m-a dezamăgit foarte mult. În nici un caz nu se ridică la nivelul cărţii, iar prestaţia lui Charlton Heston e destul de slabă. Ce-i drept, sfârşitul filmului e genial (şi diferit de cel din carte) – suficient de genial ca să salveze pelicula. Sfârşitul reuşeşte să elimine obiecţia pe care am avut-o faţă de carte; în plus, sfârşitul mai elimină una din greşelile pe care le au majoritatea filmelor proaste de science fiction: mai tot timpul în filmele astea, alien-ii vorbesc o engleză perfectă… Maimuţele din The Planet of The Apes vorbesc engleza, însă sfârşitul oferă o explicaţie relativ acceptabilă pentru asta. Cu toate astea, eroul din film n-are de unde şti care e explicaţia respectivă şi-ar fi trebuit să-şi pună întrebarea de ce naiba vorbesc maimuţele alea o limbă care s-a dezvoltat pe planeta lui natală…