Pentru că biblioteca mea s-a îmbogăţit foarte mult în ultima vreme, am decis să nu mai împrumut nimic de la Toronto Public Library până când nu termin de citit grămada de cărţi care s-a acumulat pe rafturile mele. Majoritatea volumelor pe care le-am adunat sunt destul de vechi, de aici şi motivul pentru care a doua jumătate a lui 2009 a fost dominată de clasici, după cum probabil aţi şi observat din seria de posturi dedicată lecturilor anului trecut.

Am citit şi cărţi mai noi, ce-i drept, şi chiar am să scriu şi despre ele pe blog, însă vreau mai întâi să termin „clasicii”. Suita de autori de astăzi este următoarea:

Ray Bradbury – TheGolden Apples of the Sun. E vorba aici de o colecţie de povestiri care a apărut cam prin 1953 şi conţine unele din cele mai faine texte scrise de Bradbury. Foarte interesante sunt şi desenele care însoţesc fiecare povestire, făcute de un anume Joseph Mugnaini.Povestirile în sine sunt de caliţăţi diferite, de la texte superbe, clasice şi până la short stories care pe mine m-au lăsat rece şi pe care le uiţi imediat ce le-ai citit. Bradbury este un stilist aparte şi e imposibil să nu găseşti fraze frumos construite în scrierile sale, însă stilul în sine nu poate salva o povestire a cărei idee nu e chiar atât de interesantă. Știu, vorbesc de unul din monştrii sacri ai science fiction-ului aici, n-am uitat asta, şi îmi asum cele spuse despre el.

Am recitit aici cu plăcere A Sound of Thunder şi am descoperit povestiri de care nu ştiam şi care m-au impresionat: The Fog Horn sau The Fruit at the Bottom of the Bowl, dar şi texte slabe, care, dacă ar fi fost scrise de altcineva şi trimise astăzi la o revistă science fiction sau fantasy, ar fi cu siguranţă respinse. Probabil că acesta e unul din avantajele care vin cu faima literară: abilitatea de a publica aproape orice.

Ah, două din povestiri mi-au atras în mod special atenţia: The Pedestrian şi The Murderer; am regăsit în ele teme pe care Bradbury le-a dezvoltat foarte fain în Fahrenheit 451 (roman apărut şi el tot în 1953). Una peste alta, colecţia de faţă merită citită, cu unele rezerve…

Philip Jose Farmer – To Your Scattered Bodies Go. Romanul ăsta a apărut şi la Nemira cu foarte multă vreme în urmă (Înapoi la trupurile voastre răzleţite, republicat sub numele de Fluviul vieţii). O idee superbă, cu extrem de mult potenţial şi care s-a întins de fapt pe mai multe romane. E probabil unul din cele mai bune romane dintrer cele clasice pe care le-am citit anul trecut. Mărturisesc că e prima dată când am citit ceva de Philip Jose Farmer…

Oricum, dacă mai există cineva out there care n-a pus mâna pe un volum de Farmer, atunci îi pot spune cu siguranţă că va descoperi un univers mai mult decât intreresant. N-am să descriu aici despre ce e vorba în seria Riverworld, subiectul e destul de cunoscut în lumea cititorilor de science fiction. Ce-mi rămâne mie de făcut este să caut The Fabulous Riverboat, următorul roman din serie.

Robert Silverberg – Son of Man. Hmmm… Silverberg e unul din autorii pe care-l citesc cu plăcere, însă acest roman a fost unul din cele mai plictisitoare cu putinţă. Cartea e un exemplu de idee superbă îmbinată cu o scriitură slabă. De fapt, nu cred că slab e cuvintul cel mai potrivit. Modul în care a fost tratată ideea e mai degrabă enervant, frazele curg foarte greu, iar lectura înaintează atât de lent încât de foarte multe ori eşti tentat să arunci cartea din mână.

Despre ce e vorba (ATENŢIE: SPOILERS!): lucrurile se petrec într-un viitor foarte, foarte îndepărtat, probabil la câteva sute de milioane în viitor. Oamenii acelor vremuri sunt total diferiţi faţă de cei de astăzi în ce priveşte forma corporală, gândire şi puteri pe care le au, probabil că la fel de diferiţi de noi ca şi oamenii zilelor noastre faţă de primele forme de viaţă de pe pământ. Specia umană a evoluat în direcţii foarte bizare în cele câteva sute de milioane care au trecut – de fapt, lumea zugrăvită în roman este populată de mai multe specii de oameni, extrem de diferite între ele.

În acelaşi timp, planeta este acoperită din loc în loc de zone cu proprietăţi ciudate şi unde nu trebuie să te aventurezi niciodată. Există, de exemplu, zona lentă, unde timpul se scurge atât de încet încât orice secundă petrecută acolo pare o eternitate. Sau zona grea, unde totul devine brusc foarte masiv, iar fiecare mişcare pe care-o faci aici accentuează acest efect… Ori alte zone precum: zona întunecată, zona de foc, zona de gheaţă… Ideea din spatele acestor zone este că fiecare este o caracteristică definitorie pentru civilizaţiile care s-au succedat de-a lungul sutelor de milioane de ani, o caracteristică pentru felul în care gândeau şi simţeau acele culturi. Zonele sunt reminiscenţe ale acestor civilizaţii, ca un fel de ruine.

Povestea urmăreşte aventurile lui Clay, un om al zilelor noastre care a fost resuscitat (cu amintiri cu tot) de către reprezentanţii acestui univers bizar – de ce anume, n-aş putea zice (Clay nu este singurul care e resuscitat în felul acesta; mai întâlnim de exemplu şi un „om” in formă de cub din viitorul lui Clay, dar din trecutul universului din roman). Clay este de fapt mai mult un motiv pentru Silverberg de a ne descrie fiecare din zonele mai sus amintite: personajul nostru este purtat dintr-o regiunede disconfort în alta, de fiecare dată descriindu-ne cu lux de amănunte(chiar prea mult, aş putea spune) ce se-ntâmplă dacă ajungi din greşeală acolo.

Și, între o zonă şi alta, Clay se-ntâlneşte cu oamenii care populează această lume din viitor şi face sex cu ei în cele mai diverse moduri. Dacă există vreo logică în felul în care Silverberg leagă fiecare scenă din carte eu n-am reuşit s-o detectez. De ce-a trebuit să pătrundă Clay aproape în fiecare zonă de disconfort de pe planetă? Doar ca să ne arate Silverberg câtă imaginaţie are? Există alte cărţi scrise de el unde a dovedit din plin asta (şi care sunt scrise mult mai bine).

Cum ziceam la început, scriitura împiedică o lectură cursivă. Pe tot parcursul cărţii am simţit eu însumi că treceam prin zona plictisului…

Stephen King – Dark Half. Wow! Dark Half e un roman pe care nu trebuie să-l rataţi! N-am mai citit de mult un roman de King care să mă ţină cu sufletul la gură cum a făcut-o această carte. Foarte fain scrisă şi cu personaje memorabile, Dark Half poate fi pusă alături de un Christine, Pet Sematary, Shining, Misery… Nu ştiu cum s-a-ntâmplat să nu fi citit Dark Half până acum…

Ca în multe romane ale lui King, şi aici avem de-a face cu un scriitor de succes … numai că scriitorul nostru nu mai vrea să publice genul de cărţi care l-au consacrat (întâmplător, genul horror). Prin urmare, scriitorul nostru anunţă public că de-acum înainte va publica sub numele lui propriu (până atunci scriind sub pseudonim). Problema este că trecutul nu prea vrea să se despartă de el… cu anumite consecinţe tragice.

N-am de gând să spun ce se mai petrece în carte, cu toate că King îţi spune destul de repede care e treaba şi n-ar fi un spoiler prea mare dacă aş zice ce anume se-ntâmplă. Ce vreau să descoperiţi este cât de bine conturează King fiecare personaj şi confruntarea dintre acestea. Dark Half este un exemplu clasic despre cum se scrie un roman bun şi îl pot recomanda oricând.

Tot despre King va fi vorba în postarea mea viitoare. Despre Under the Dome, ultimul lui roman, dar şi despre King, omul.