Ieri am descoperit pe situl revistei New Scientist un articol interesant: Is science fiction dying? Este mai degrabă un articol-anchetă: pe lângă opinia autorului (Marcus Chown, colaborator regulat al revistei ) poţi găsi şi părerile câtorva scriitori de science fiction. Şi anume, Margaret Atwood, Stephen Baxter, William Gibson, Ursula K Le Guin, Kim Stanley Robinson, Nick Sagan. O lectură făinuţă, cu toate că mi-ar fi plăcut ca scriitorii respectivi să fi spus mai multe despre subiectul ăsta.

Decât să repet nişte chestii pe care le poţi afla şi singur mergând pe situl New Scientist, o să-mi spun propria mea părere în legătură cu soarta science fiction-ului (ce, eu sunt mai prejos? ). Nu ştiu cum vezi tu lucrurile, dar eu consider că science fiction-ul este literatură pur şi simplu. Literatura este acea formă de exprimare în care ai posibilitatea să creezi oameni şi universuri , iar talentul unui scriitor stă în felul în care poate creiona relaţiile dintre aceşti oameni, indiferent că e vorba de dragoste, ură, invidie, gelozie. Talent mai e şi felul cum ştii să apropii un cuvânt de altul. Şi cum dai viaţă personajelor tale, şi cum faci ca acestea să prindă o viaţă a lor, şi-un milion de alte lucruri…

Probabil că SF-ul mai are în plus faptul că, mai mult decât în oricare alt gen, pune omul în relaţie cu necunoscutul în orice formă s-ar prezenta acesta: ce înseamnă să fii nemuritor; cum s-ar desăşura oare primul contact cu o civilizaţie extraterestră; ce-ar fi dac-am putea călători în trecut; cum ar arăta o societate în care clonarea este acceptată; sau una în care roboţii au aceleaşi drepturi ca şi oamenii… Iar aici talentul înseamnă să descrii acel necunoscut cât mai bine, dar şi să construieşti într-un mod cât mai credibil felul în care omul reuşeşte (sau nu) să-l înfrunte. În cele din urmă, SF-ul este un mijloc prin care sunt exporate limitele umanului.

De multe ori regula cere să porneşti de la fapte ştiinţifice cunoscute şi să speculezi pe marginea lor, însă în nici un moment science fiction-ul nu are pretenţia să prezică viitorul. Dacă vreo idee SF ajunge să fie şi pusă în realitate la un moment dat, asta nu e decât ceva incidental — ce contează e calitatea literară, personajele şi simţirea lor.

Atâta timp cât scriitorii îşi vor putea imagina acel necunoscut, SF-ul va exista ca şi gen literar. Şi nu anticipez (he, he…) deloc că imaginaţia scriitorilor va dispărea. Mă rog, astea sunt doar impresiile mele; caracteristica pe care am atribuit-o eu science fiction-ului poate sau nu să fie corectă — există multe cărţi care au disecat mult mai bine fenomenul ăsta.

Sau, cine ştie, s-ar putea şi ca eu să fiu prea orb şi să nu văd că, într-adevăr, SF-ul dă semne să se stingă. Şi asta nu înseamnă decât un singur lucru: trebuie musai să mă pun pe treabă şi să-mi traduc din povestiri, s-apuc să le public înainte de-a fi prea târziu. Atâta timp cât încă mai e o piaţă pentru science fiction.

Evident, seria Dune trebuie musai să se regăsească pe rafturile oricărei biblioteci de science fiction care se respectă. Şi, cu toate că celelalte romane care i-au fost traduse în româneşte nu m-au dat (prea mult) pe spate (Ciuma albă ori seria pornită în Incidentul Iisus; probabil c-or mai fi şi altele, însă doar pe astea am apucat eu să pun mâna), consider totuşi că şi acestea merită o citire atentă. Şi puse eventual în raftul al doilea (dac-ar exista un raft intermediar între primul şi al doilea, ţi-aş fi sugerat să le pui acolo…)

Ei bine, acum ceva vreme am reuşit să pun mâna pe-o altă carte scrisă de Herbert, The Godmakers. (Doar 25 de cenţi la un târg de carte veche, un adevărat bargain, ce mai!) Întâmplător, am început să citesc cartea pe 8 octombrie, chiar de ziua de naştere a lui Frank Herbert. Spre surprinderea mea, am avut parte de o carte super-slabă, un exemplu de cum-să-nu-scrii-o-carte.

Ca şi background, cartea zugrăveşte o umanitate abia ieşită dintr-un război galactic înfiorător — atât de groaznic încât oamenii au simţit nevoia creării unor instituţii speciale (două la număr) a căror specialitate urma să fie monitorizarea şi eliminarea oricărei urme de comportament agresiv pe planetele supravieţuitoare sau pe orice planetă care-ar mai fi fost descoperită de-acum înainte. Criteriile după care un comportament era declarat ca fiind agresiv par destul de dure (şi arbitrare, în acelaşi timp): aparent puteai să fii cea mai cuminte civilizaţie din univers; dar dacă aveai nenorocul să-ţi construieşti casele în aşa fel încât să sugereze o fortăreaţă — ai pus-o.

Cum ai pus-o? Foarte frumos. Cele două agenţii soseau prompt la faţa locului şi eliminau orice urmă de agresiune (ce anume se întâmplă mai exact, Frank Herbert nu spune; lasă însă să se înţeleagă că acţiunea de „pacificare” era destul de dură, implicând multă violenţă — kind of United States şi Irak-ul, să zicem).

În paralel cu background-ul de mai sus mai avem şi o planetă mai specială, anume colonizată pentru a adăposti reprezentanţi ai tuturor religiilor din galaxie şi unde fiecare este în „căutarea absolutului” promis de religia din care face parte respectivul individ. Mă rog, ceva de genul ăsta.

Pân-aici toate bune. Povestea se concentrează asupra lui Lewis Orne, un individ însărcinat cu detectarea comportamentului agresiv pe varii planete. Se pare că Orne e un tip mai special care posedă o intuiţie vecină cu percepţia extrasenzorială, lucru care-l face să avanseze rapid în carieră. În cele din urmă, calităţile lui mai speciale îl vor aduce pe planeta religioasă de care ziceam mai înainte, unde omul nostru se va integra în absolut, bye bye, norişori pufoşi, Nirvana… you get the idea.

Cartea nu ajunge în nici un moment să convingă pe nici un plan.

Pe de o parte, n-am înţeles prea bine care era treaba cu cele două agenţii. De ce două? Cumva există un răspuns: una antrena şi trimitea agenţi ca să detecteze posibilele semne de agresiune ale unei civilizaţii, iar cealaltă venea din urmă şi pacifica planeta respectivă. Şi totuşi, de ce două? Nu puteau să fie departamente separate în cadrul aceluiaşi corp legislativ? Herbert zice cât se poate de clar că sunt două chestii separate.

Că tot suntem aici, pot zice că nici structura internă a acestora nu este dezvăluită. Nu am nici un capitol în care să aflu cine le conduce, care sunt politicile pe care se bazează. Există doar un singur personaj, şi acela aproape secundar în ierarhia instituţiilor respective — totul e prea schematic când vine vorba de partea asta a romanului. Povestea e spusă din punctul de vedere al lui Lewis Orne care, odată ce anunţă c-a descoperit o civilizaţie presupus violentă se mută pe altă planetă pentru o misiune similară — iar ce se-ntâmplă în urma lui nu afli niciodată (te alegi doar cu impresia lui Orne că „nu e bine” ce se-ntâmplă…). Cum am spus, instituţii creionate din fugă şi a căror putere pare mai degrabă schiţată, fără s-ajungă să însemne ceva pentru mine ca şi cititor.

Pe de celalaltă parte avem drumul parcurs de Orne — din momentul în care îşi dă seama că are niscai puteri mentale, până la intergrarea lui în alte sfere… Sincer, nu găsesc nimic spectaculos aici, ba aş putea spune că totul e uşor previzibil, parcă ştii cam care ar fi ţinta cărţii.

Există şi nişte încercări prin care va trece Orne înainte s-ajungă în Nirvana aia; însă totul sună puţin cam neconvingător, ca şi cum ar fi fost aruncate în carte în grabă, ori ca pretext al autorului ca să-l integreze cât mai repede pe Orne în absolut.

Ca şi teme abordate, cartea sună mai degrabă a colecţie de idei abandonate din perioada în care Frank Herbert îşi scria Dunele. Din câte-am citit pe Wikipedia, se pare că cele două romane au fost scrise cam în aceeaşi perioadă. Dune a fost serializată în revista Analog cam prin 1963, iar The Godmakers a apărut în 1972. Se pare însă că The Godmakers e un roman scris pornind de la patru povestioare publicate între 1958 şi 1960 în Astounding Science Fiction şi Fantastic SF Stories, exact aceeaşi perioadă în care Herbert se documenta pentru Dune.

Unii termeni pe care-i ştiam din Dune apar şi în romanul ăsta: plasteel, de exemplu (tradus pe la noi ca şi plastoţel; termenul pare a fi totuşi inventat de Harlan Ellison), ori glowglobe (nu-mi amintesc cum a fost tradus termenul ăsta în româneşte). Un alt termen, atlotl aduce puţin cu cuvele axolotl folosite de Bene Tleilax în Dune, mai ales că funcţia lor este aceeaşi în ambele romane: să regenereze ţesuturile organice ale unei persoane.

(Nu c-ar fi ceva rău să refoloseşti nişte termeni inventaţi într-un loc într-o cu totul altă carte; ansiblul, de exemplu, este un termen născocit de Ursula K. Le Guin şi reciclat, printre alţii, de Orson Scott Card în seria Ender).

Mă rog, nu am cum să ştiu care roman a fost mai întâi în mintea lui Herbert. Consider însă că e inevitabil să nu faci nişte comparaţii. Nu ştiu în ce măsură se aseamănă universurile celor patru povestiri care stau la baza romanului; ştiu doar că rezultatul final e subţire ca şi personaje sau fel în care sunt tratate teme de altfel drăguţe în The Godmakers. Romanul e subţire şi la propriu: doar 200 de pagini în care Herbert se chinuie să dezvolte ceva coerent, dar fără a reuşi — se pare că Herbert se descurcă mult mai bine pe un număr mai mare de pagini.

Evident că m-am bucurat să-l văd câştigând pe Obama. Cum amicul Bush a reuşit extraordinara performanţă de a deveni cel mai prost preşedinte pe care l-a avut America vreodată, era musai nevoie de un om care să poată aduce lumea asta pe un drum ceva  mai drept.

Mister Bush plus republicanii de rigoare n-au făcut altceva decât să ducă un sistematic război nu numai înpotriva Irakului, dar şi împotriva ştiinţei (dacă-ţi mai aduci aminte de interzicerea cercetărilor pe celule stem… da, asta a fost opera lui Georgică fără frică). Iar McCain dădea toate semnele că n-avea să iasă din tiparul republican, oricât s-ar fi străduit el să se dezică de prietenul Bush.

În ceea ce priveşte miss Alaska — a.k.a. Sarah Palin — republicanii n-au făcut decât să se împuşte singuri în picior alegând-o pentru postul de vice-preşedinte. Aveam de-a face aici cu o fiinţă a cărei experienţă politică se rezumă la faptul că poate vedea Rusia de la fereastră şi care consideră că creaţionismul trebuie predat în şcoli alături de teoria evoluţiei… Plus că Palin mai are prostul obicei ca la fiecare pas din cariera ei politică să se răzbune pe cei care-i stau în cale.

Şi, pe măsură ce se vedea clar că pierd teren, republicanii au scos pe piaţă cele mai murdare tactici posibile împotriva lui Obama…

Obama pare un tip mai de treabă şi care ştie cam ce-i lipseşte acum Americii. Speech-ul pe care l-a avut după alegeri chiar m-a impresionat; dacă eşti curios, îl poţi accesa pe situl New York Times aici — îţi recomand să nu cauţi transcript-ul speech-ului ci chiar să-l vezi pe Obama rostind cuvintele alea. Într-adevăr, pe toată durata campaniei s-a văzut că omul aduce cu el idei noi şi că e pregătit să le mai şi aducă la realitate.

Bineînţeles că în timp vom vedea dacă a fost vorba doar de o colecţie de promisiuni electorale… Cum zice şi cântecul, que sera, sera… Dar pân-atunci, Happy days are here again!

Sper c-o să fie toată lumea de acord că biblioteca mea este una din cele mai sexy care pot exista: este suplă, tânără şi, după cum se vede din imaginea de mai jos, destul de golaşă…

Ce să-i faci: atunci când a sosit vremea să-mi fac bagajele pentru plecarea spre Canada am fost destul de limitat în câte cărţi pot lua cu mine. Mda, uneori trebuie să iei şi astfel de decizii. Aşa se face c-am lăsat în urma mea destul de multe cărţi pe care mi-ar fi plăcut să le am acum cu mine. Printre volumele care au avut şansa să zboare peste Atlantic se numără câteva volume de Neil Gaiman (cu autograf chiar!), ciclul A Song of Ice And Fire al lui Martin (pe care nu le-aş fi lăsat în urmă în ruptul capului), colecţia Richard Dawkins, Scurta istorie a timpului a lui Stephen Hawking, ceva istorie, ceva numere din Asimov’s… ah, puţin Stephen King…

Între timp am reusit să mai completez rafturile bibliotecii cu pricina, aducând-o la stadiul în care se află acum. Ei, dac-aş fi primit leapşa asta peste doi, trei ani, alta ar fi fost situaţia… Cum se-ntâmplă de multe ori în viaţă, subţirica din imagine se va transforma într-o matroană grasă, cu carnea plesnind de câte cărţi a putut să-nghită pe rafturile ei (şi dacă zici că-i o imagine urâtă… crede-mă, eu am văzut-o şi-n pielea goală: nici nu-ţi închipui cât de trist arată o bibliotecă goală…)

Acum cred c-ar trebui să transmit leapşa asta mai departe. Să dăm mai întâi cuvântul traducătorilor. Nu-i aşa, Vero? Oh, şi cred c-am să arunc leapşa şi-n blogul lui Robert Coller! Na! Să vă văd!

Oh, şi dacă ai cumva norocul să fi scăpat cu viaţă din tot acest mecanism, fii sigur că spusele tale vor fi puse frumos deoparte, într-un dosar pe coperta caruia numele tău stă scris cu litere mari, negre. Pentru că nu se ştie nicodată cum se pot corela o frază anume spusă de tine acum, ori zâmbetul pe care l-ai afişat acum câteva minute, cu cele câteva cuvinte pe care le vei spune prietenilor peste un an. Filtrele de care ziceam mai sus se pun periodic în mişcare, urmărindu-te, găsindu-te oriunde. De altfel, chiar şi un comportament exemplar poate fi considerat suspect.

Dacă-ţi poţi imagina această lume, atunci îţi urez bun venit în lumea lui 1984. Practic, din fiecare pagină a cărţii te izbeşte cu furie un univers apăsător, un univers care pe alocuri pare să te suspecteze chiar şi pe tine, unul care mai c-ar vrea să te tragă în mijlocul său ca într-un terrarium.

Spuneam mai de mult c-am mai citit cândva cartea lui Orwell. Pe-atunci, întregul subiect mi s-a părut mult prea apropiat de comunismul din care de-abia ieşisem în ‘89. Atât de apropiat încât mi-am promis că nu voi mai reveni asupra cărţii aşa curând. Ei bine, acest „curând” s-a şi întâmplat deja în urmă cu câteva zile. Am reuşit să duc încă o dată lectura lui 1984 până la capăt, pe de o parte curios să văd care ar fi reacţiile mele la a doua citire, pe de cealaltă îndemnat de iniţiativa trustului George Orwell Memorial de a publica on-line jurnalul ţinut de autor între 1938 şi 1942.

Această nouă lectură mi-a arătat că impresiile iniţiale au fost îndreptăţite; ba, mai mult, acum am reuşit să descopăr în paginile cărţii elemente care chiar au fost puse în aplicare în varii regimuri comuniste — elemente pe care acum le cunosc ceva mai bine după ce-am mai trecut prin câteva cărţi de istorie şi filme documentare.

Pe de o parte, era evident ca Marea Teroare din Rusia să se regăsească în carte: persecuţiile respective avuseseră loc doar cu zece ani înainte ca 1984 să fie publicată. Oameni care până nu de mult fuseseră favorizaţi de puterea politică erau brusc declaraţi „duşmani ai poporului”, arestaţi peste noapte şi forţaţi să recunoască în public comploturi imaginare — după care nu mai auzeai niciodată de ei. Perioade nefaste de genul Marii Terori se regăsesc mai peste tot unde s-a implementat regimul comunist, inclusiv în România. 1984 îşi construieşte atmosfera chiar pe un astfel de schelet.

Un alt element îl constituie denunţurile anonime: în carte, ca şi în comunism, nu puteai şti niciodată ce gest anume sau ce vorbă aruncată la întâmplare putea duce la un denunţ din partea cuiva pe care până atunci îl considerai prieten (scuze… în carte nu mai există prieteni: „Zilele astea nu mai aveai deloc prieteni, aveai doar ‘tovarăşi’: erau însă unii tovarăşi a căror companie era mai plăcută decât a celorlalţi.”); de regulă, aceşti „oameni de bine” sunt personaje care chiar cred cu tărie în perceptele partidului, indivizi a căror respiraţie e încărcată de doctrina oficială. Ah, şi printre aceşti „anonimi” se pot număra chiar şi copiii tăi: lucru încurajat şi practicat din plin în comunismul din China, din câte mi-aduc eu aminte (nu mai ţin minte numele documentarului respectiv; ştiu doar că l-am vazut pe Discovery cu foarte multă vreme în urmă).

Una din scenele memorabile din carte e cea în care Winston Smith se întâlneşte în închisoare cu Tom Parsons — vecinul său. Parsons fusese denunţat autorităţilor chiar de fiica lui: bietul individ vorbise în somn („Jos cu Fratele cel Mare!”). Interesant e că Parsons aprobă comportamentul ei („Bineînţeles că sunt vinovat! Doar nu crezi că Partidul ar aresta oameni nevinovaţi?”).

La capătul (oarecum) opus se află cei al caror comportament este cât se poate de aliniat cu ideologia oficială. Probabil c-o să-ti atragă atenţia un anume Syme în cartea lui Orwell, un tip care lucrează la Departamentul de Cercetare, la ediţia a XII-a a dicţionarului explicativ al nouvorbei. La un moment dat, Smith remarcă pasiunea cu care vorbeşte Syme despre munca lui şi cât de mult îi place să-şi îndeplinească îndatoririle pe care le are faţă de Partid: „Syme va fi vaporizat cât de curând. E mult prea inteligent. Vede lucrurile mult prea clar şi vorbeste prea liber. Partidului nu-i plac astfel de oameni. Într-o zi o să dispară. Se citeşte clar pe faţa lui”. Evident, pronosticurile lui Smith se vor adeveri…

Rescrierea istoriei — printre altele, meseria de zi cu zi a lui Smith — chiar a fost una din îndeletnicirile comuniste. Mi-aduc aminte că în România de dinainte de 1989 obişnuia să se spună peste tot ca ideologia comunistă a fost de veacuri ţelul poporului român şi nu numai (cam de pe la daci încoace…). Şi, evident, felul în care a fost formulată istoria se putea schimba după cum erau şi interesele partidului (inclusiv descoperirile ştiintifice şi invenţiile majore trebuiau acum atribuite comunismului).

Acestea sunt doar câteva elemente pe care se construieşte 1984, ce-i drept amplificate până la absurd. N-am de gând să le înşir aici pe toate, sunt destul de multe şi mai bine îţi las ţie plăcerea (?) să le descoperi, în cazul în care te-am făcut curios. Daca m-aş apuca să spun tot ce mi-a atras atenţia în carte n-aş face altceva decât s-o povestesc în întregime.

Acum, fireşte că valoarea cărţii nu constă doar în combinarea lor într-un pachet apocaliptic, cu toate că şi felul în care sunt adunate într-un tot unitar e o performanţă în sine. Lucrul cel mai important aici este drama lui Winston Smith — asta face toti banii! Iar sfârşitul cărţii, chiar dacă nu e cel pe care ţi l-ai dori, este cel care completează cum nu se poate mai bine universul construit în carte.

Oh, şi încă o chestie: se pare că nici perioada în care se desfăşoară acţiunea cărţii nu e atât de clară. Chiar din primele pagini Smith zice că „nu se ştia deloc dacă acum era 1984. Trebuia totuşi să fi fost în jurul acestei date, din moment ce era destul de sigur c-avea în jur de treizeci şi nouă de ani şi că se născuse în 1944 sau 1945. Oricum, astăzi nici un eveniment nu putea fi plasat în timp cu o precizie mai bună de un an sau doi.” Ia în calcul şi rescrierea pe scară largă a istoriei practicată în carte, iar 1984, ca şi an, se duce naibii… Totul se petrece undeva, cândva…

Daca te hotărăşti să citeşti cartea, ai grijă să lecturezi şi anexa în care Orwell descrie principiile nouvorbei. Iniţial credeam c-or să fie nişte pagini aride, însă Orwell chiar ştie să construiască anexa asta în aşa fel încât să te prindă de la primele paragrafe. Iar dacă preferi ediţia in engleză, o poţi găsi şi online.

Din câte ştiu, în 2009 urmează a fi lansat un nou film făcut după cartea lui Orwell. Pe IMDB nu se dă nici o altă informaţie despre actori sau despre regizor. Nu ştiu cum va fi acel film, însă îţi pot recomanda altul: Nineteen Eighty-Four, cu Richard Burton.

Ai fi zis că o a doua lectură a lui 1984 o să mă liniştească. C-o să mă facă să citesc lucruri mai uşurele, eventual niste poveşti pentru copii… Cum însă am aflat că una din cărţile care l-au facut pe Orwell să scrie 1984 este Noi a lui Evgheni Zamiatin, mi-am zis că nu strică s-o comand şi pe asta de la bibliotecă. Dar nu te-ngrijora. N-am să mai revin aşa curând la subiecte din astea sumbre pe blogul meu.

Două evenimente sunt cele care au contribuit substanţial la mărirea teancului meu de cărţi. În primul rând, biblioteca publică din Toronto a organizat cu vreo câteva săptămâni în urmă o vânzare de carte veche science fiction şi fantasy. De fapt, a fost mai mult de-atât: un eveniment orientat în general pentru fanul SF, cu tot ce înseamnă asta, începând de la tricouri şi jucării cu motive Star Trek/Star Wars/whatever, trecând prin câteva comics-uri, şi terminând cu cărţi science fiction şi fantasy, dar şi cu reviste mai vechi, ce ţin de istoria genului (Weird Tales, Astounding Science Fiction, Galaxy, Worlds of If).

Nu ştiu la cât se ridica preţul pentru un Millenium Falcon ori pentru un tricou cu faţa lui Jean Luc Picard, însă cărţile au fost ridicol de ieftine: între 25 şi 50 de cenţi bucata. Evident că m-am înfipt la vreo câteva cărţi şi eu — cum însă am ajuns cam cu o oră înainte de închidere, n-am prea avut ce s-aleg; numele mai grele se vânduseră cu mult timp înainte. Chiar şi-aşa, am reuşit să pun mâna pe un Ray Bradbury (The Golden Apples of The Sun), Frank Herbert (The Godmakers) şi-un Algis Budrys (The Falling Torch).

Ocazional mai puteai găsi şi ceva care nu avea legatură cu science fiction-ul. Aşa am cumpărat pentru 50 de cenţi un Tom Clancy — The Hunt For The Red October. Văzusem mai de mult filmul cu Sean Connery şi Alec Baldwin, un film care-mi plăcuse foarte mult şi care m-a făcut acum să cumpăr şi cartea care a stat la baza lui. Chiar sunt curios să văd ce diferenţe există între film şi cartea lui Clancy.

Pentru colecţionari, adevărata comoară o constituiau revistele. Dacă eşti cu adevărat pasionat de istoria literaturii SF, şi dacă ştii să cauţi, cred că poţi găsi în Toronto mai tot ce ţine de începuturile acestui gen. Evident, în cazul ăsta trebuie să te-aştepţi să scoţi ceva mai mulţi bani din buzunar, uneori chiar şi câteva sute de dolari, în funcţie de cât de rară este revista pe care-o cauti. Eu m-am concentrat deocamdată pe If (care-a mai circulat la un moment dat şi sub numele de Worlds of If). Am reuşit să cumpăr numărul din noiembrie 1954 cu doar 10 dolari (preţul iniţial fiind de 20 de dolari; now, that’s what I call a real bargain!).

Al doilea eveniment de care spuneam a fost târgul de carte din Toronto sau, pe numele lui „de scenă”, Word on the Street. De fapt, Word on the Street este un festival „itinerant”; dacă te duci pe situl târgului respectiv vei vedea că acesta se ţine în mai multe oraşe din Canada în jurul aceleiaşi zile din septembrie.

Târgul s-a tinut în aer liber, în Queen’s Park. Edituri mai mari şi mai mici s-au adunat pe 28 septembrie în mai multe corturi înşirate pe străzile din zonă şi, cu toate c-am ajuns cu vreo trei ore înainte de închidere, de-abia am avut timp să trec pe la toate. Evident, majoritatea editurilor expozante erau mai mult edituri „fantomă”, de care nu auzisem mai deloc, publicând nişte cărţi şi mai anonime. Presărate ici şi colo, mai descopereai câte un nume mai „cu greutate” din lumea publicistică: Scribner, Simon & Schuster, Penguin Books sau Oxford University Press. Ideea e că trebuia musai să treci pe la fiecare cort în parte pentru că nu ştiai pe lângă ce editură mai de soi puteai să treci fără s-o bagi în seamă.

Bineînţeles, şi aici preţurile erau super acceptabile. Ok, nu chiar la fel de acceptabile ca la biblioteca din Toronto, însă tot nişte deal-uri superbe. Am cumpărat astfel, la numai 20 de dolari, trei cărţi de care sunt foarte mândru…

În primul rând, am reuşit să pun mâna pe un Michael Chabon (The Amazing Adventures of Kavalier & Clay, cartea cu care Chabon a câştigat premiul Pulizer). Am auzit prima dată de Michael Chabon undeva pe la începutul anului, când am aflat că un alt roman de-al lui, The Yiddish Policemen’s Union, a fost nominalizat atât la Nebula, cât şi la Hugo (între timp, romanul a reuşit să câştige ambele premii; ba, mai mult, la listă s-au mai adaugat Locus Award for Best SF Novel şi Sidewise Award for Alternate History).

Tot în deal-ul de 20 de dolari a intrat o superbă colecţie de povestiri de Frederik Pohl intitulată, cum altfel, Platinum Pohl, plus Catch-22 de Joseph Heller.

Surpriza zilei a fost însă întâlnirea cu Robert J. Sawyer, care venise şi el pe-acolo pentru o sesiune de-o zi de autografe. Se pare că Sawyer a anunţat chiar pe blogul lui că va veni la Word on the Street. Cum eu citesc doar ocazional ce scrie el pe blogul său, s-ar putea ca eu să fi fost singurul surprins de prezenţa lui la târg… („Ghici cu cine m-am întâlnit la targ!”, l-am întrebat mai târziu pe Costi Gurgu care, lovit fiind de-o răceală stranie, n-a ieşit din casă în ziua aia. Răspunsul a venit prompt: „Cu Robert Sawyer?”).

Oh, am uitat. Pe lângă toate aceste cărţi de care spuneam mi-am luat de la târg şi un graphic novel. Watchmen, de Alan Moore şi Dave Gibbons. La anul se va lansa filmul Watchmen şi-am vrut să citesc comics-ul înainte de a vedea pelicula. Şi crede-mă, graphic novel-ul e una din cele mai bune lecturi pe anul asta.

Ok, cam astea sunt viitoarele mele lecturi. După cum merg lucrurile în ultima vreme, m-aştept să mai adaug şi alte cărţi în bibliotecă. Deja cochetez cu ideea de a-mi cumpăra ultima carte a lui Neil Gaiman, The Graveyard Book…

Cu toate că am multe cărţi din care să aleg, ştiu deja care va fi următoarea pe care-o voi citi. Ieri a fost ziua de naştere a lui Frank Herbert. Începând din seara asta voi sta liniştit într-un colţ de canapea, lecturând primele capitole din The Godmakers.

Anul ăsta de abonament la Asimov’s a fost una din cele mai mari dezamăgiri pentru mine. De multă vreme am vrut să-mi fac un abonament la revista asta, însă acum, când m-am văzut cu visul împlinit, îmi doresc să fi ales altă revistă. Practic, nu mi-a rămas în memorie nici una din povestirile sau nuvelele publicate în 2008 — ideile, scriitura, felul în care sunt create personajele, toate astea miros suspect de mult cu textele cenacliere cu care eram obişnuit în ultima vreme în România.

Atenţie, nu vreau să spun aici că tot ce s-a produs vreodată în cenaclurile la care am fost membru (Nova 5.5 în Galaţi şi Quasar în Iaşi) sunt subproducţii literare. Departe de mine acest gând. După părerea mea, povestirile citite în aceste cenacluri rar au atins acea calitate literară şi idee demne de băgat în seamă, mai ales în ultimii mei ani de Quasar (acesta fiind şi unul din motivele pentru care am părasit cenaclul). Majoritatea povestirilor nu depăşeau valoric nivelul artistic pe care-l are un banc spus prietenilor şi pe care a doua zi l-ai şi uitat. Când spun că povestirile din Asimov’s 2008 au o calitate „cenaclieră”, exact la acest lucru mă refer.

În ceea ce priveşte motivul pentru care Asimov’s a ajuns aici nu pot decât să speculez. Cândva, pe vremea când Gardner Dozois era la conducerea revistei, lucrurile stăteau cu totul altfel. Nu înţeleg de ce s-ar schimba datele problemei chiar acum; autori foarte buni există şi acum ca şi pe vremea lui Gardner Dozois, povestiri bune se scriu şi acum ca şi altădată (vezi Fantasy & Science Fiction).

Ei bine, excepţia (până la un punct) o constituie chiar numărul din septembrie, ca un fel de preview la numărul dublu despre care spuneam mai sus. Cât de mult se va adeveri preview-ul, o să văd.

Asimov’s-ul din septembrie găzduieşte cinci short stories şi trei povestiri. Printre numele mai cunoscute se numără Steven Utley (cunoscut pe-aici în special pentru povestiri care se petrec undeva pe vremea dinozaurilor), William Barton şi Stephen Baxter.

Începutul nu e deloc promiţător. In the Age of the Quiet Sun a lui William Barton (de altfel un scriitor respectabil) avem de-a face cu un tip care mai pe toată durata povestirii îşi tot aduce aminte de trecutul lui, fără ca textul în sine să conţină un story principal demn de atenţia mea. Un fel de „când era pe vremea mea” strecurat jenant de mult într-un story neinteresant. După asta vine Soldier of the Singularity scris de un anume Robert S. Chase şi în care un omuleţ discută în contradictoriu cu un robot (sau ceva de genul) despre conceptul de singularitate… şi cam atât. Nimic altceva. Nada idei, nada personaje ori fraze bine întoarse pe care să le pui deoparte în sertarul memoriei.

Următoarea pe listă e Horse Racing de Mary Rosenblum, un fel de variaţiune chiar foarte intersantă pe tema conspiraţiilor mondiale; un text destul de bine alcătuit şi care m-a făcut să respir uşurat după aproape un an de abonament…

Foarte faină mi s-a părut Cut Loose the Bonds of Flesh and Bone a lui Ian Creasy. Un short story pe teme transhumaniste în care autorul se joacă puţin cu ideea minţilor upload-ate şi consecinţele de rigoare. Spaţiul scurt pe care se mişcă textul nu-i permite autorului să atace idei prea înalte sau să construiască personaje memorabile, dar tratarea ideii e destul de făinuţă iar sfarşitul chiar mi-a plăcut. Şi chiar am simpatizat cu eroina lui Ian Creasy.

Sar repede peste Steven Utley şi al lui Slug Hell (un text sec, fără vlagă), ca s-ajung la Midnight Blue scrisă de Will McIntosh. Midnight este o povestire cu mulţi copii şi câteva mici sfere care apar brusc în toată lumea. Fiecare sferă conferă celui care o găseşte o anumită putere. Personajul principal va găsi cea mai importantă dintre aceste sfere… iar ce putere anume are sfera asta e una din surprizele textului. Frumuşel scrisă, dar parcă ar mai fi mers ceva corecturi prin povestioara asta. Cumva sfârşitul nu prea mă satisface, deşi este o surpriză, după cum spuneam. Un foarte scurt fragment din povestire poate fi citit aici.

Mai sărim o dată şi peste Ursupers (al unui oarecare Derek Zumsteg), ca s-ajungem la piesa de rezistenţă a numărului: The Ice War a lui Stephen Baxter. Pe Baxter îl ştiam ca şi scriitor de hard science fiction, unde ştiinţa este folosită la greu ca să ducă în spate un plot. Însă The Ice War nu e un Stephen Baxter tipic. Povestirea se petrece undeva prin 1720, iar scriitura chiar pare ruptă din acele vremuri. Încă din primele paragrafe eşti transportat în trecut, iar senzaţia rămâne vie pe toată durata lecturii, exact până la ultimele cuvinte. Avem de-a face cu o invazie extraterestră cel puţin ciudată, unde fiinţe alcătuite din gheaţă vor să ocupe Marea Britanie; povestirea urmăreşte destinul câtorva personaje care încearcă să se opuna cumva invaziei — şi n-am să spun mai multe ca să nu stric nimănui plăcerea lecturii, în cazul în care se-ntâmplă să mai pice şi altora în mâini numărul ăsta din Asimov’s. Sfârşitul pare puţin cam expeditiv, retezând brusc pe ultimele două pagini ce s-a construit cu migală pană în acel moment — deşi e o încheiere care rimează cu restul textului. Din nou, un fragment poate fi citit chiar pe situl revistei.

Din câte se spune în scurta prezentare a povestirii lui Baxter, se pare că textul are oarece legătură cu romanul Anti-Ice scris de el. Daca e aşa, şi dacă acel roman e la fel de bine alcătuit ca şi povestirea asta, atunci cred c-am să-l caut pe la bibliotecă.

Avem de-a face cu patru texte mai bune, iar patru din opt înseamnă ceva, având în vedere istoria de anul ăsta a revistei. Sunt curios cum o să sune numărul dublu pe octombrie /noiembrie. Ca şi comparaţie, mi-am cumpărat de curând şi Fantasy & Science Fiction-ul pe octombrie/noiembrie (da, e vorba tot de un număr dublu, all-star anniversary issue; cu toate c-aş fi putut să-l împrumut de la Costi am ţinut neapărat să-l am în bibliotecă). Am să le citesc unul după altul, să văd care din ele îmi va produce o impresie mai bună — deocamdată nu mă pot pronunţa asupra lor.

Începând cu decembrie, Asimov’s îşi va modifica formatul. Se pare că Dell Magazines s-a cam luptat cu preţurile mereu în creştere ale hârtiei şi costurilor de producţie, aşa că de-acum înainte au ales să reducă din pagini, în acelaşi timp mărind formatul revistei (prin aceeaşi schimbare va trece şi revista cealaltă a Dell Magazines, Analog Science Fiction and Fact). Nu ştiu dacă asta înseamnă şi o creştere a calităţii povestirilor. Tare mă tem că, la fel ca numărul de pe septembrie de acum, textele bune vor colora paginile din Asimov’s doar ocazional…

Paradoxul este că, dac-ar fi să-mi trimit propriile mele povestiri la o revistă (când s-o întâmpla asta nu ştiu), Asimov’s încă s-ar situa printre preferinţele mele. Asimov’s reprezintă un nume în science fiction şi cred că mulţi s-ar simţi onoraţi să apară printre paginile acestei reviste.

Am să-nchei cu o scurtă observaţie: toate aceste impresii sunt doar părerile mele care pot fi destul de subiective. În cazul în care se-ntâmplă să fii şi tu un cititor avid de Asimov’s, fireşte că-ţi poţi forma propria ta părere în legătură cu povestirile găzduite în revistă.

Poţi alege foarte bine şi „pachete” de filme. De exemplu, dacă vrei musai să ieşi din tipar, ai la dispoziţie programul Wavelengths, cuprinzând numai titluri avangardiste şi experimentale. Sau, în cazul în care filmele horror sunt primele în agenda ta, poţi să optezi pentru aşa numitul program Midnight Madness. Începând cu miezul nopţii ai ocazia să vezi cele mai stranii producţii făcute vreodată, unde cuvintele cheie sunt frica, teroarea, straniul.

Există mai multe cinematografe aici unde vor avea loc premierele, însă cel mai important este Roy Thompson Hall — cunoscut de regulă ca şi sediu al filarmonicii din Toronto. Pe durata festivalului, Roy Thompson Hall este transformat din sediu al muzicii într-un templu închinat celei de-a şaptea arte. Când spun „templu” nu sunt chiar atât de departe de adevăr: premierele despre care se spune că sunt cele mai faine din festival (aşa numitele „gale”) au loc chiar aici. Da, e vorba chiar de covorul roşu.

Oh, şi mai e un amănunt: firma pentru care lucrez îşi are sediul chiar vis-a-vis de Roy Thompson… Premierele au loc undeva după ora şase jumate, însă spectatorii şi fanii apar în zonă încă de la cinci (când ies şi eu de la muncă). Locurile cele mai bune, alea de unde poţi culege autografe şi poze, sunt de mult ocupate. E un show destul de interesant.

De regulă biletele sunt destul de scumpe pe perioada festivalului (cam de la douăzeci de dolari în sus); trebuie să tai destul de mult din lista celor trei sute de filme ca să nu ajungi la sapă de lemn.

Eu am ales anul ăsta doar un singur film: ieri, pe 8 septembrie, am fost la premiera lui Nothing But the Truth în care-au jucat Kate Beckinsale, Alan Alda, Matt Dillon, David Schwimmer, Vera Farmiga şi Angela Basset. Nu auzisem până acum decât de Alan Alda (tipul din mai vechiul serial M*A*S*H) şi Matt Dillon (probabil că l-ai vazut în Crash). Pe David Schwimmer nu-l ştiam dupa nume; dacă eşti amator de Friends, probabil că ţi-l aminteşti din rolul lui Ross Geller.

S-a dovedit o alegere inspirată: Nothing But the Truth e probabil unul din cele mai bune filme văzute în 2008, alături de The Dark Knight. Dac-ar fi să-i caut o comparaţie aş putea spune că filmul cel mai apropiat ca şi subiect ar fi Erin Brockovich; un film bun, dar care putea urca şi mai sus. Însă Nothing… e cu multe clase deasupra lui Brockovich.

N-am să stric plăcerea nimănui dacă spun pe scurt care e premiza filmului: o jurnalistă (Kate Beckinsale) publică un articol în care dezvăluie identitatea secretă a unui agent CIA (Vera Farminga). Ca urmare, guvernul american va face tot posibilul ca să afle care este sursa de la care a obţinut Kate informaţia despre agentul CIA, aruncând în joc şi aproape un an de închisoare pentru jurnalista noastră.

Scenariul e foarte bine scris, uşor tensionat şi chiar te ţine în priză până la sfârşit. Important în film nu este atât identitatea sursei respective (cu toate că şi asta face ca filmul să meargă ca uns), cât personajul principal, jurnalista. Dacă mă gândesc bine, filmul poate fi şi un studiu de caracter, însă fără a se concentra exclusiv asupra personalităţii personajului interpretat de Kate Beckinsale.

Spuneam de sursa de la care a obţinut jurnalista informaţia despre agentul CIA. Cum ziceam, curiozitatea m-a ţinut tot timpul atent, cu toate că nu m-asteptam să şi aflu vreun răspuns. Chiar şi aşa, filmul ar fi fost extraordinar. În cele din urmă, însă, scenaristul a dezvaluit identitatea sursei — şi felul în care s-a rezolvat problema e într-adevăr una din surprizele filmului, o supriză care întregeşte şi mai mult rolul interpretat de Kate.

Mi-a plăcut foarte mult cum a jucat Alan Alda în Nothing But the Truth; Alda are unele din cele mai faine replici în film (citez din memorie: „You could be a good guy all your life, but the number of people who come at your funeral depends on the weather”). The bad guy, Matt Dillon, are şi aici un rol foarte fain.

Se pare că Nothing… este unul din filmele care va fi luat în discuţie la următoarea ediţie a premiilor Oscar. Nu ştiu dacă e aşa sau nu, însă e cu adevărat unul din filmele care merită văzute. Unul din filmele care-ţi va da de gândit.

Festivalul nu s-a terminat încă. Cine ştie, probabil că voi mai merge la un film. În 2007 am „reuşit” să nu mă duc la 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile al lui Cristi Mungiu. La ediţia de anul acesta aş avea ocazia să văd un alt film românesc, Pescuit sportiv al lui Adrian Sitaru (tradus ca şi Hooked pe-aici). N-am auzit de Sitaru până acum; din câte văd pe situl TIFF’08, acesta ar fi primul lui lung-metraj — cine ştie, poate c-o să merg să-l văd.

Ah, şi-ar mai fi un film: PA-RA-DA, însă ăsta-i o coproducţie Italia-Franţa-Romania. Regizorul e iarăşi cineva de care n-am auzit, Marco Pontecorvo.

Să mă duc, să nu mă duc… Mă mai gândesc.

În urmă cu foarte mulţi ani am reuşit şi eu să citesc 1984 . Romanul m-a marcat foarte mult la vremea aceea. Pentru mine, o carte bună se cere citită de cât mai multe ori — însă 1984 este unul din textele pe care nu mai aveam curajul să-l mai citesc încă o dată. Drama lui Winston Smith, eroul romanului scris de Orwell şi publicat cu doar un an înainte de moartea sa, a reusit să mă atingă mult prea mult. Poliţia gândurilor, revizuirea istoriei după placul Partidului Unic, ideologia „oficială” de la care nu trebuia să deraiezi — toate astea semănau izbitor cu societatea pe care Romania tocmai o abandonase după revoluţie.

Apoi am văzut şi filmul lui Michael Radford. Ăla cu Richard Burton şi John Hurt. Probabil nu la fel de puternic ca şi cartea, dar având şi el o anume forţă. Mi-l aduc aminte şi acum pe John Hurt spre sfârşit, scriind cu degetul pe masă: doi plus doi fac… Cât naiba fac doi şi cu doi?

Nu ştiu ce-ar fi zis Orwell dac-ar fi trăit astăzi. Însă aş putea să sugerez o posibilitate: s-ar putea ca George Orwell să-şi fi creat un blog. Lucru deloc deplasat, având în vedere că autorul lui 1984 chiar a ţinut un jurnal timp de patru ani, începând cu 1938. Ei bine, de luna asta jurnalul respectiv va fi făcut disponibil şi pe internet sub forma unui blog care va fi adus la zi în acelaşi ritm în care l-a scris şi autorul.

Blogul respectiv se cheamă Orwell Diaries şi s-a născut pe 9 august 2008 (corespunzând însemnării făcute de el în aceeaşi dată, dar în 1938). Primele intrări sunt destul de…hmmm… ciudate (ca să nu le spun altfel). Orwell pare interesat foarte mult de merele din Anglia, şerpi şi vreme… Pentru mine, cea mai faină intrare e cea din 10 august: „Drizzly. Dense mist în evening. Yellow moon” Sună aproape ca un haiku.

Anticipez că, pe măsură ce se apropie anii războiului, jurnalul va deveni şi mai interesant. Nu am de aşteptat decât patru ani ca să văd dacă am dreptate. Ah, şi se pare că din septembrie vor începe însemnările politice ale lui Orwell. Sa vezi atunci!

Până una alta mi-am luat inima în dinţi şi-am comandat 1984 la bibliotecă. Sper s-o pot citi din nou până la capăt.

Şi anul care tocmai s-a incheiat mi-a confirmat c-am făcut o alegere corectă. Am găsit un job foarte fain, descoperind în acelasi timp şi un oraş extraordinar, plin de viaţă şi care probabil nu doarme niciodată. Într-adevăr, Toronto e locul în care se întâmplă un milion de lucruri în acelaşi timp. Probabil că nu există perioadă din an în care să nu ai un festival ori un concert care să merite atenţia ta. (Doar manele nu vei găsi în Toronto… şi zău dacă le duc lipsa.)

E clar că trebuie musai să aplici nişte filtre foarte serioase dacă nu vrei s-o ţii într-o distracţie continuă pe-aici. Chiar şi aşa, tentaţiile sunt foarte mari şi, culmea, destul de multe sunt accesibile. Asa se face c-am adunat la chimir un superb concert cu R.E.M., un My Fair Lady sosit tocmai de pe Broadway, un concert cu Bebel Gilberto, încă unul cu Nikki Yanofsky, o ieşire super-faină la Toronto Symphony Orchestra, dar şi o puzderie de alte evenimente gen LuminaTO ori Taste of Danforth. Din cele ratate pot aminti Toronto International Film Festival, editia 2007 (da, e vorba de festivalul la care a venit şi Cristi Mungiu), sau tradiţionalul balet de Crăciun, Spărgătorul de nuci, despre care se spune că are o montare… ca să zic aşa, spectaculoasă… Dar le vine şi lor rândul!

Evident, sunt şi lucruri pe care le-aş schimba în Toronto… dar zău dacă pot să-mi amintesc ce anume mă deranjează, acum la ceas aniversar… sper să mă ierţi pentru asta. Ei, na, hai să zic una. Royal Ontario Museum e una din cele mai mari dezamăgiri de până acum în materie de muzee. Sincer, m-aş fi aşteptat să descopăr o colecţie mult mai impresionantă aici — din păcate, muzeul are foarte multe săli aproape goale, cu doar câteva exponate, care par a fi puse acolo doar ca să nu rămână goală sala respectivă… Mda… Dar las’ că sunt alte muzee mult mai faine pe-aici. Bata Shoe Museum îmi vine acum în minte, ca şi Gardiner Museum. Şi, evident, Art Gallery of Ontario, care tocmai trece printr-un proces de reconstruire şi care se va deschide în toamnă.

De călătorit am călătorit mai puţin. Am ajuns un pic pe la Niagara, care e cam la o oră-două distanţă de Toronto. În rest nu prea m-am aventurat prin Canada. De fapt, cred c-ar trebui să mai adaug o bilă neagră pe lista lucrurilor care nu-mi plac aici. N-am să înţeleg niciodată de ce e atât de scump să călătoreşti în interiorul Canadei, în timp ce destinaţii mult mai îndepărtate precum Republica Dominicană, Mexic, Cuba sunt pentru buzunarul tuturor.

Mai trebuie să pun pe listă şi Minneapolis-ul, unde am fost pentru trei zile la conferinţa organizată de American Atheists în martie. Oh, să nu uit şi micul meu concediu petrecut în Anglia în iulie (mai multe despre asta într-o postare viitoare).

Şi pentru că orice aniversare se cere sărbătorită cumva, am ales ca ieri seară să merg la un show cu Cirque de Soleil. Da, chiar ei! Dac-ai fost vreodată la vreun circ, uită de el. Cirque de Soleil este „the real thing”! Nu mi-am închipuit niciodată că un spectacol de circ poate să fie atât de bun. De fapt, toată reprezentaţia s-a situat undeva la graniţa dintre comedie şi artă… Sunt sigur că în fiecare show Cirque de Soleil există un concept, o temă centrală, în care fiecare număr îşi aduce contribuţia către un tot unitar.

Probabil că există pe YouTube ceva filmuleţe cu Saltimbanco – acesta e spectacolul la care am fost. Daca le găseşti, îţi dau un sfat: nu încerca să le urmăreşti. Cirque de Soleil se cer văzuţi pe viu. Nu cred că patru-cinci minute strecurate pe YouTube sunt în stare să redea la adevarata dimensiune ceea ce se întâmplă pe scenă. Sau, dacă chiar nu rezişti…