Am citit şi cărţi mai noi, ce-i drept, şi chiar am să scriu şi despre ele pe blog, însă vreau mai întâi să termin „clasicii”. Suita de autori de astăzi este următoarea:

Ray Bradbury – TheGolden Apples of the Sun. E vorba aici de o colecţie de povestiri care a apărut cam prin 1953 şi conţine unele din cele mai faine texte scrise de Bradbury. Foarte interesante sunt şi desenele care însoţesc fiecare povestire, făcute de un anume Joseph Mugnaini.Povestirile în sine sunt de caliţăţi diferite, de la texte superbe, clasice şi până la short stories care pe mine m-au lăsat rece şi pe care le uiţi imediat ce le-ai citit. Bradbury este un stilist aparte şi e imposibil să nu găseşti fraze frumos construite în scrierile sale, însă stilul în sine nu poate salva o povestire a cărei idee nu e chiar atât de interesantă. Știu, vorbesc de unul din monştrii sacri ai science fiction-ului aici, n-am uitat asta, şi îmi asum cele spuse despre el.

Am recitit aici cu plăcere A Sound of Thunder şi am descoperit povestiri de care nu ştiam şi care m-au impresionat: The Fog Horn sau The Fruit at the Bottom of the Bowl, dar şi texte slabe, care, dacă ar fi fost scrise de altcineva şi trimise astăzi la o revistă science fiction sau fantasy, ar fi cu siguranţă respinse. Probabil că acesta e unul din avantajele care vin cu faima literară: abilitatea de a publica aproape orice.

Ah, două din povestiri mi-au atras în mod special atenţia: The Pedestrian şi The Murderer; am regăsit în ele teme pe care Bradbury le-a dezvoltat foarte fain în Fahrenheit 451 (roman apărut şi el tot în 1953). Una peste alta, colecţia de faţă merită citită, cu unele rezerve…

Philip Jose Farmer – To Your Scattered Bodies Go. Romanul ăsta a apărut şi la Nemira cu foarte multă vreme în urmă (Înapoi la trupurile voastre răzleţite, republicat sub numele de Fluviul vieţii). O idee superbă, cu extrem de mult potenţial şi care s-a întins de fapt pe mai multe romane. E probabil unul din cele mai bune romane dintrer cele clasice pe care le-am citit anul trecut. Mărturisesc că e prima dată când am citit ceva de Philip Jose Farmer…

Oricum, dacă mai există cineva out there care n-a pus mâna pe un volum de Farmer, atunci îi pot spune cu siguranţă că va descoperi un univers mai mult decât intreresant. N-am să descriu aici despre ce e vorba în seria Riverworld, subiectul e destul de cunoscut în lumea cititorilor de science fiction. Ce-mi rămâne mie de făcut este să caut The Fabulous Riverboat, următorul roman din serie.

Robert Silverberg – Son of Man. Hmmm… Silverberg e unul din autorii pe care-l citesc cu plăcere, însă acest roman a fost unul din cele mai plictisitoare cu putinţă. Cartea e un exemplu de idee superbă îmbinată cu o scriitură slabă. De fapt, nu cred că slab e cuvintul cel mai potrivit. Modul în care a fost tratată ideea e mai degrabă enervant, frazele curg foarte greu, iar lectura înaintează atât de lent încât de foarte multe ori eşti tentat să arunci cartea din mână.

Despre ce e vorba (ATENŢIE: SPOILERS!): lucrurile se petrec într-un viitor foarte, foarte îndepărtat, probabil la câteva sute de milioane în viitor. Oamenii acelor vremuri sunt total diferiţi faţă de cei de astăzi în ce priveşte forma corporală, gândire şi puteri pe care le au, probabil că la fel de diferiţi de noi ca şi oamenii zilelor noastre faţă de primele forme de viaţă de pe pământ. Specia umană a evoluat în direcţii foarte bizare în cele câteva sute de milioane care au trecut – de fapt, lumea zugrăvită în roman este populată de mai multe specii de oameni, extrem de diferite între ele.

În acelaşi timp, planeta este acoperită din loc în loc de zone cu proprietăţi ciudate şi unde nu trebuie să te aventurezi niciodată. Există, de exemplu, zona lentă, unde timpul se scurge atât de încet încât orice secundă petrecută acolo pare o eternitate. Sau zona grea, unde totul devine brusc foarte masiv, iar fiecare mişcare pe care-o faci aici accentuează acest efect… Ori alte zone precum: zona întunecată, zona de foc, zona de gheaţă… Ideea din spatele acestor zone este că fiecare este o caracteristică definitorie pentru civilizaţiile care s-au succedat de-a lungul sutelor de milioane de ani, o caracteristică pentru felul în care gândeau şi simţeau acele culturi. Zonele sunt reminiscenţe ale acestor civilizaţii, ca un fel de ruine.

Povestea urmăreşte aventurile lui Clay, un om al zilelor noastre care a fost resuscitat (cu amintiri cu tot) de către reprezentanţii acestui univers bizar – de ce anume, n-aş putea zice (Clay nu este singurul care e resuscitat în felul acesta; mai întâlnim de exemplu şi un „om” in formă de cub din viitorul lui Clay, dar din trecutul universului din roman). Clay este de fapt mai mult un motiv pentru Silverberg de a ne descrie fiecare din zonele mai sus amintite: personajul nostru este purtat dintr-o regiunede disconfort în alta, de fiecare dată descriindu-ne cu lux de amănunte(chiar prea mult, aş putea spune) ce se-ntâmplă dacă ajungi din greşeală acolo.

Și, între o zonă şi alta, Clay se-ntâlneşte cu oamenii care populează această lume din viitor şi face sex cu ei în cele mai diverse moduri. Dacă există vreo logică în felul în care Silverberg leagă fiecare scenă din carte eu n-am reuşit s-o detectez. De ce-a trebuit să pătrundă Clay aproape în fiecare zonă de disconfort de pe planetă? Doar ca să ne arate Silverberg câtă imaginaţie are? Există alte cărţi scrise de el unde a dovedit din plin asta (şi care sunt scrise mult mai bine).

Cum ziceam la început, scriitura împiedică o lectură cursivă. Pe tot parcursul cărţii am simţit eu însumi că treceam prin zona plictisului…

Stephen King – Dark Half. Wow! Dark Half e un roman pe care nu trebuie să-l rataţi! N-am mai citit de mult un roman de King care să mă ţină cu sufletul la gură cum a făcut-o această carte. Foarte fain scrisă şi cu personaje memorabile, Dark Half poate fi pusă alături de un Christine, Pet Sematary, Shining, Misery… Nu ştiu cum s-a-ntâmplat să nu fi citit Dark Half până acum…

Ca în multe romane ale lui King, şi aici avem de-a face cu un scriitor de succes … numai că scriitorul nostru nu mai vrea să publice genul de cărţi care l-au consacrat (întâmplător, genul horror). Prin urmare, scriitorul nostru anunţă public că de-acum înainte va publica sub numele lui propriu (până atunci scriind sub pseudonim). Problema este că trecutul nu prea vrea să se despartă de el… cu anumite consecinţe tragice.

N-am de gând să spun ce se mai petrece în carte, cu toate că King îţi spune destul de repede care e treaba şi n-ar fi un spoiler prea mare dacă aş zice ce anume se-ntâmplă. Ce vreau să descoperiţi este cât de bine conturează King fiecare personaj şi confruntarea dintre acestea. Dark Half este un exemplu clasic despre cum se scrie un roman bun şi îl pot recomanda oricând.

Tot despre King va fi vorba în postarea mea viitoare. Despre Under the Dome, ultimul lui roman, dar şi despre King, omul.

Martin Millar — The Good Fairies of New York. Ok, iată o altă carte care mie nu mi-a plăcut, în ciuda unei introduceri mai mult decât promiţătoare scrisă de Neil Gaiman. Avem de-a face aici cu o poveste cu spiriduşi (of course); spiriduşii respectivi ajung din întâmplare în New York-ul zilelor noastre şi au un dar nemaipomenit de a crea probleme de tot felul. Povestea se vrea a fi umoristică, lucru pe care-l reuşeşte cu mai mult sau mai puţin succes. Însă principalul păcat de care suferă cartea este chiar stilul în care este scrisă: romanul sare mult prea repede de la un punct de vedere la altul, petrecând doar două sau trei pagini asupra unui personaj. Mai mult, cele maxim trei pagini per personaj sunt scrise destul de superficial, fie sub forma unor dialoguri care se succed rapid, fie sub forma unor descrieri sumare a ceea ce se-ntâmplă în momentul respectiv. Din motivul acesta, impresia pe care mi-a lăsat-o cartea este aceea a unui roman în stil „mitraliat”, un roman unde personajele nu ajung niciodată să fie bine conturate ori să-mi atragă suficient de mult atenţia încât să-mi aduc aminte de ele cu plăcere. Din câte ştiu, romanul a fost nominalizat la World Fantasy Awards (sper să nu greşesc) — personal, nu cred că romanul ar fi meritat o asemenea onoare…

Frederik Pohl şi Jack Williamson — The Reefs of Space. Dacă nu mă lasă memoria, cred c-am mai auzit de cartea asta încă din România. Nu ştiu dacă romanul a fost sau nu tradus în româneşte, însă vag îmi aduc aminte c-am citit ceva despre „Recifurile spaţiului” printr-un almanah Anticipaţia înainte de ‘89. Dar s-ar putea să mă-nşel… Oricum, asta e următoarea carte pe lista mea de lecturi. Romanul descrie o lume în care destinele oamenilor sunt conduse de către o maşină care le dictează ce anume să facă în fiecare moment al vieţii. De fapt, e vorba de terminale instalate în casa fiecăruia, iar fiecare terminal este conectat într-o reţea globală semi-autonomă şi care decide acţiunile de urmat în aşa fel încât să se maximizeze fericirea generală a oamenilor — toată treaba asta purtând numele de Plan of Man, Planul Omului. (Hmmm, reţeaua asta seamănă destul de mult cu internetul zilelor noastre; romanul a fost scris în 1963). Cartea ne povesteşte aventurile unui oarecare Steven Ryeland care la un moment dat s-a împotrivit Planului Omului. E un subiect destul de interesant, însă romanul pare mai degrabă neînchegat, pare să sară de la o treabă la alta mult prea uşor şi niciodată nu ajungi să simpatizezi cu bietul Steven sau cu oricare alt personaj. Probabil că de vină e şi subţirimea volumului (fix 188 de pagini); cu adevărat, am ajuns s-apreciez mai mult romanele ceva mai consistente, unde autorul are suficient spaţiu să-şi contureze personajele şi să le creioneze în aşa fel încât să-ţi pese de ce se-ntâmplă cu ele… The Reefs of Space e primul roman dintr-o serie purtând numele de Starchild. Din păcate, volumul nu m-a convins suficient ca să-mi doresc să citesc şi următoarele cărţi din serie.

Pierre Boule – The Planet of The Apes. În sfârşit, am reuşit să citesc anul trecut şi acest roman considerat un clasic al genului science fiction (coincidenţa face ca Planeta Maimuţelor să fi fost publicat pentru prima dată tot în 1963, în acelaşi an cu The Reefs of Space). Subiectul este arhicunoscut ca să-l mai descriu aici, aşa c-am să trec direct la impresii. Cu adevărat, romanul este unul foarte bun şi-l pot recomanda tuturor. Există totuşi o observaţie pe care trebuie musai s-o trec aici. Romanul înfăţişează o planetă unde evoluţia a urmat practic aceeaşi cale ca şi pe Pământ, cu diferenţa că pe Soror (planeta din carte) maimuţele sunt cele care conduc lumea şi nu oamenii (mda, tocmai am spus că nu e nevoie să descriu subiectul cărţii…). Obiecţia mea ar fi una legată de felul în care funcţionează evoluţia: date fiind două planete diferite, este practic imposibil ca procesul evoluţiei să fi creat exact aceleaşi animale pe ambele planete. Este imposibil să întâlneşti pe o altă planetă oameni, cimpanzei, orangutani, gorile. Viaţa aşa cum o ştim noi aici, pe pământ, este specifică doar acestei lumi. Ei bine, în nici un moment pe parcursul cărţii eroul nostru nu-şi pune întrebarea de ce naiba există maimuţe pe Soror. Ok, ştiu că până la urmă romanul e de fapt o critică socială, însă într-un roman science fiction care se respectă, autorul trebuie să acorde atenţie şi acestui detaliu. Măcar o singură dată ar fi trebuit Ulysse Mérou (eroul cărţii) să-şi pună întrebarea în legătură cu maimuţele…

La oarece timp după ce-am citit Planeta Maimuţelor am închiriat şi DVD-ul cu filmul care s-a făcut după carte (versiunea din 1968, cea cu Charlton Heston). În ciuda punctajului foarte mare pe IMDB, filmul m-a dezamăgit foarte mult. În nici un caz nu se ridică la nivelul cărţii, iar prestaţia lui Charlton Heston e destul de slabă. Ce-i drept, sfârşitul filmului e genial (şi diferit de cel din carte) – suficient de genial ca să salveze pelicula. Sfârşitul reuşeşte să elimine obiecţia pe care am avut-o faţă de carte; în plus, sfârşitul mai elimină una din greşelile pe care le au majoritatea filmelor proaste de science fiction: mai tot timpul în filmele astea, alien-ii vorbesc o engleză perfectă… Maimuţele din The Planet of The Apes vorbesc engleza, însă sfârşitul oferă o explicaţie relativ acceptabilă pentru asta. Cu toate astea, eroul din film n-are de unde şti care e explicaţia respectivă şi-ar fi trebuit să-şi pună întrebarea de ce naiba vorbesc maimuţele alea o limbă care s-a dezvoltat pe planeta lui natală…

Spuneam că Washinghton este un oraş în care nu găseşti clădiri înalte; probabil că media se situează undeva pe la 10 etaje sau poate un pic sus. În schimb, în Georgetown media pare să se situeze pe la 4-5 etaje de clădire. Atmosfera de aici e şi mai europeană, dacă-i pot spune aşa. Cartierul este foarte primitor, presărat cu sute de magazine micuţe şi cochete, majoritatea diferite de marile mall-uri tipice Americii de Nord. În plus, mai peste tot dai de restaurante unul şi unul, care mai de care mai tentante.

Personal mi s-a părut că Georgetown e una din destinaţiile cele mai frecventate de turişti; nu cred să fi văzut o aglomeraţie mai mare ca în Georgetown cât timp am fost în Washington …dar asta nu înseamnă că restul capitalei americane e pustiu – dimpotrivă, există foarte mulţi turişti şi în downtown. Unul din lucrurile care m-au surprins la Washington este numărul foarte mare de hoteluri de aici; practic la fiecare colţ de stradă întâlneai ba un bed & breakfast, ba un hotel mic şi cochet, ba unul dintr-un lanţ mai cunoscut.

Revenind la Georgetown, foarte faină mi s-a părut a fi şi universitatea de aici, fondată cam prin 1789, mult mai veche decât cele de prin România (sursa: of course, Wikipedia). Cu toate că universitatea era în vacanţă în perioada asta, clădirea principală (Healy Hall) încă o mai poţi vizita. Din păcate, amfiteatrul principal al universităţii, Gaston Hall, era închis – şi tare-aş fi vrut s-arunc o privire…

Pentru amatorii de horror avem şi niste veşti bune. Georgetown este orăşelul în care s-a filmat celebrul The Exorcist. Casa care apare în Exorcistul se află chiar aici, iar lângă ea se găsesc şi scările pe care a fost aruncat preotul din film spre sfârşitul peliculei. Scările sunt acum un obiectiv turistic şi mulţi vin să le facă poze. Georgetown University apare şi ea în film, însă scările par a fi mai populare printre fani, cunoscute aici ca „The Exorcist Stairs”.(Cei care preferă filmele mai „cuminţi” pot opta pentru o vizită la The Lincoln Memorial şi Reflecting Pond, unde s-a filmat scena în care Tom Hanks ţine un discurs naţiunii americane în Forrest Gump.)

N-am reuşit să mă plimb prin tot Georgetown-ul – zona e destul de întinsă şi cu siguranţă merită să te plimbi printre străduţele de aici şi să admiri casele pictate în tot felul de culori, sau să intri pur şi simplu într-un restaurant.

Cartierul are „ieşire” la Potomac, râul care scaldă Washington-ul; din păcate, cred că iarna nu e cel mai bun anotimp să te plimbi pe malul râului. Probabil că cel mai bine ar fi să mă-ntorc în Washington primăvara sau pe timpul verii. Dar mai vedem noi.

Până atunci am să revin la bunul meu obicei de-a scrie despre cărţile pe care le citesc. Am rămas restant cu ceva lecturi de anul trecut, aşa că va trebui să scriu depre ele cât mai repede. Cred că weekend-ul următor va fi o ocazie bună pentru asta.

Voi reveni altă dată la lecturile mele science fiction. Pentru moment simt că trebuie să vă povestesc despre micul meu concediu de anul nou pe care l-am petrecut la Washington, DC. Am oscilat mult anul trecut înainte de a-mi alege destinaţia de vacanţă – atât de mult încât între timp mai toate excursiile la care mă uitam deveniseră extrem de scumpe. Până când, într-o inspiraţie de ultim moment, m-am uitat la ofertele cu Washington, DC… şi-am avut noroc.

Washington este al patrulea oraş american pe care-l vizitez după Seattle, Minneapolis şi New York. Nu pot spune că am cine ştie ce experienţă în ce priveşte Statele Unite, încă mai lucrez la chestia asta. Însă cele câteva oraşe vizitate până acum mi-au dezvăluit tot atâtea aspecte diferite despre America, de fiecare dată fiind plăcut surprins. Și cu atât mai mult am fost surprins de Washington.

Capitala Americii este, după părerea mea, un oraş care corespunde cel mai puţin acelei imagini stereotipe pe care mulţi o asociază cu Statele Unite: nu am văzut aici deloc zgârie nori, iar clădirile pe care le întâlneşti au o arhitectură puternic europeană. Washington este un oraş mic pentru standardele americane, aproape că-l poţi străbate la pas (New York-ul, de exemplu, nu-l poţi vizita fără să-ţi cumperi un abonament pentru metrou).

Pentru amatorii de artă există veşti bune în Washington: toate muzeele sunt gratuite. Și ai de unde alege: numai Smithsonian este o instituţie alcătuită din 19 muzee unde sigur vei găsi mai tot te-ţi doreşte inima (inclusiv patru sculpturi de Brâncuşi în National Gallery of Art, aripa modernă). Poţi petrece aici câteva luni bune doar vizitând muzeele din Washington. Și asta nu e tot. În afară de muzee mai ai de vizitat multe alte clădiri guvernamentale şi monumente de tot felul. Evident, totul e gratuit.

Biblioteca Congresului, de exemplu, este o adevărată bijuterie arhitectonică pe care musai trebuie s-o vezi. Periodic biblioteca găzduieşte diferite expoziţii unde ai ocazia să vezi părţi din multele sale colecţii. Tot aici poţi vedea şi cărţile lui Thomas Jeffersonon, ca şi expoziţie permanentă (biblioteca originală a fost arsă de către britanici cam prin 1814; imediat după asta, Jefferson şi-a donat toate cărţile noii biblioteci – aceste cărţi le poţi vedea în expoziţia permanentă amintită).

Sunt mult prea multe locuri de vizitat/văzut în Washington şi nu vreau să mă-ntind prea mult. Pot aminti în fugă US Capitol, Washington Monument, sediul FBI, Pentagonul, Casa Albă. Având doar o săptămână la dispoziţie n-am reuşit să le văd pe toate; cu siguranţă mă voi mai întoarce în Washington şi altă dată.

O experienţă inedită pentru mine a fost piesa de teatru pe care am văzut-o la Ford’s Theatre cu o zi înainte de anul nou. Ford’s Theatre este acelaşi teatru unde a fost asasinat Abraham Lincoln; o perioadă teatrul a fost închis, ca la un moment dat să fie restaurat şi redeschis publicului în 1968. Am reuşit să văd aicio adaptare faină după „Poveste de Crăciun” a lui Dickens. Probabil destul de diferită faţă de recentul desen animat 3D cu Jim Carrey, cred…

Singura mea dezamăgire în Washington a fost chiar noaptea de anul nou. Washington-ul, după cum urma să aflu, nu este un oraş care să sărbătorească în stil mare, cu focuri de artificii şi cu concerte pe străzi. Noaptea dintre ani m-a prins plimbându-mă pe străzi în căutarea unor artificii inexistente… Din câte am întrebat eu în stânga şi-n dreapta, Washington-ul nu obişnuieşte să facă nimic deosebit pentru anul nou. It’s just another ordinary day in the capital… Dacă vrei distracţie, trebuie să mergi ceva mai în nord, la New York.

Ah, iar cealaltă dezamăgire a fost că nu l-am văzut pe Obama… Chiar mă pregăteam să-i cer o mică audienţă, să mai discutăm şi noi de una, de alta, însă am avut surpriza să aflu că preşedintele Americii plecase cu o zi înainte în Hawaii… Nu-i nimic, rămâne pe altă dată.

Cred că m-am întins deja prea mult, aşa ca voi mai păstra ceva material despre Washington pentru o postare viitoare. Promit (şi de data asta mă voi ţine de cuvint) că week-end-ul viitor veţi citi ceva nou pe blogul meu.

Prin urmare, vom începe cu…

Jack Vance – The Dragon Masters. Singura carte pe care-am citit-o de Vance a fost Lyonesse, un fantasy foarte fain, începutul unei trilogii cu acelaşi nume. Restul lecturilor mele din Vance au fost povestioare răspândite prin varii reviste şi almanahe (cum ar zice intelectualul Vanghelie) – unele foarte faine, altele mai puţin memorabile. Însă toate astea s-au petrecut cu multă vreme în urmă. Recent, interesul meu pentru acest veteran al science-fiction-ului a fost stârnit de un articol despre Jack Vance publicat la începutul verii în The New York Times: The Genre Artist. Fapt care mi-a reamintit că am în bibliotecă un „romănel” de-al său (nici măcar 140 de pagini), şi anume The Dragon Masters (în ciuda titlului avem de-a face cu un science fiction pur), cumpărat cu doar 25 de cenţi de la un pulp sale. Sincer să fiu, cartea nu m-a dat pe spate deloc: n-am găsit absolut nici un personaj memorabil acolo, nici o acţiune care să mă atragă. O mare parte a cărţii e alcătuită dintr-un război descris în cel mai plictisitor mod cu putinţă – sincer, n-am ştiut dacă vreau să câştige pământenii sau alienii. Ce mă surprinde foarte mult este că textul ăsta a convins destul de mulţi fani în 1963 ca să-i aducă lui Vance un premiu Hugo. Din cauza asta trebuie să luaţi tot ce-am spus eu cu destul de multe rezerve. Cine ştie, poate că vouă vi se va părea o carte extraordinară.

Jeffrey Ford – The Physiognomy. De Jeffrey Ford mai citisem până acum doar câteva povestioare şi nuvele răspândite prin Fantasy & Science Fiction – destul de bunicele ca să-mi doresc să citesc şi un roman de el. The Physiognomy este un roman pe care l-am găsit tot la un public library sale la doar 50 de cenţi. Din păcate, şi aici am fost dezamăgit. Atât de dezamăgit că după vreo sută şi ceva de pagini (din 250) am renunţat să mai citesc cartea. Romanul începe prin a zugrăvi o lume destul de interesantă în care ştiinţa dominantă e frenologia; din păcate, Ford nu reuşeşte să justifice suficient de bine de ce se-ntâmplă anumite lucruri în carte. Ca şi în cazul lui Vance, surprinderea mea este că The Physiognomy a câştigat prestigiosul World Fantasy Award… fapt pentru care, din nou, trebuie să luaţi impresiile mele despre roman cu anumite rezerve.

Kim Stanley Robinson – Forty Signs of Rain. De departe cea mai bună carte de pe lista de azi… dar nu vă grăbiţi încă. Forty Signs of Rain e o carte scrisă foarte bine, cu personaje bine conturate, pe alocuri memorabile. Scriitura e şi ea remarcabilă şi merge destul de bine – am citit acest roman cu plăcere de la început până la sfârşit. Subiectul e încălzirea globală şi se vede că Robinson şi-a făcut bine temele la capitolul research. Ce nu mi-a plăcut la Forty Signs of Rain? Faptul că nu se-ntâmplă absolut nimic în carte – cu toate că există personaje care trăiesc, care simt, care sunt oameni bine definiţi ca şi personalitate. Cartea mi-a dat impresia unei culegeri de idei despre un viitor roman pe care Robinson va urma să-l scrie cât de curând (cu adevărat, volumul face parte din trilogia Science in the Capital). O carte cu foarte mult backstory, dar fără nici un fir principal al acţiunii. E-adevărat, un backstory foarte bine scris, dar nimic mai mult.

Şi nici acum, când am terminat cartea, nu am aflat care sunt cele patruzeci de semne de ploaie. Probabil că titlul a fost ales ca să „dea bine” alături de celelalte volume din seria Science in the Capital: Fifty Degrees Below şi Sixty Days and Counting. Ceva mă face să cred că acel …and counting din titlul ultimului roman din serie anunţă şi alte romane în seria respectivă…

Volumul pe care-l am conţine la sfârşit şi un capitol din următorul roman din trilogie. Ca şi Forty Signs of Rain, capitolul e scris bine şi s-ar putea să împrumut şi eu Fifty Degrees Below. Dar dacă şi acum voi întâlni acelaşi stil de backstory fără nimic altceva…

Forty Signs of Rain a fost şi el nominalizat la două premii importante: British Science Fiction Award şi Locus. Se vede treaba că pe mine nu prea mă conving premiile literare în ultima vreme…

Cred c-ajunge cu lecturile de vară pentru astăzi. Mai sunt şi alte cărţi pe listă, însă voi continua altă dată.

Acum vreau să zic câteva cuvinte despre unul din cele mai faine concerte la care am fost până acum: U2 în Toronto! Evenimentul a avut loc acum câteva zile, pe 17 septembrie (joia care tocmai a trecut ), la Rogers Centre. Probabil că nu greşesc când spun că e unul din cele mai extraordinare concerte la care te poţi duce dacă ai ocazia. Eu mi-am cumpărat biletele încă de când s-au pus în vânzare în urmă cu câteva luni (cred că prin mai), chiar în prima zi. Îmi aduc aminte că, de cum s-a făcut ora zece (ora la care începeau să fie puse în vânzare biletele pe Ticketmaster), am şi sărit pe internet să le cumpăr. Chiar şi aşa, a trebuit să aştept vreo 30 de minute până când să le pot cumpăra (presupun că la ora aia au fost o grămadă de fani pe internet făcând acelaşi lucru ca şi mine).

Dar a meritat! Scena pe care au cântat a fost probabil cea mai ingenioasă construcţie pe care am văzut-o la astfel de evenimente: o structură uriaşă care pe mine m-a făcut să mă gândesc la un păianjen imens, cam în genul celui creat de Louise Bourgeois şi care e expus în Bilbao, lângă celebrul muzeu Guggenheim. Deasupra scenei a fost suspendat un ecran cilindric, acoperind exact 360 de grade (de unde şi numele turneului – U2 360), şi pe care a fost proiectat tot concertul din seara respectivă.

Evident, lucrurile nu s-au oprit aici: la un moment dat, ecranul s-a „descompus” în sute de display-uri care au început să se extindă, în acelaşi timp continuându-se transmiterea concertului pe toate aceste monitoare. În plus, jocul de lumini a fost halucinant.

Dincolo de asta, evident, a fost muzica pe care sigur o ştiţi si voi. O listă completă a melodiilor pe care le-au cântat se poate găsi pe situl lor oficial. Acolo veţi găsi şi alte impresii de-ale celor care au fost acolo în seara cu pricina.

…cu toate astea, ceva nu-mi dă pace. S-ar putea ca alţi fani să mă contrazică, însă părerea mea e că, într-un fel, prestaţia celor de la U2 a fost foarte, foarte uşor dezamăgitoare. Nu aş putea spune de ce; probabil că o parte din melodii au fost ceva mai puţin cunoscute (mă rog, cel puţin pentru mine). Ori poate că felul în care le-au cântat s-a îndepărtat destul de mult de felul în care ştiam eu că sună acele melodii. Uneori am simţit că voiam ceva mai mult.

Nu vreau să credeţi că asta a şters cu ceva din prestaţia de pe 17 septembrie. Concertul U2 360 rămâne unul din cele mai faine pe care le-am văzut până acum şi cu siguranţă o să mă mai duc să-i văd şi cu alte ocazii. Deocamdată vă las în compania câtorva poze de la concert.

In asteptarea celor de la U2

…tot in asteptare…

Sa-nceapa spectacolul!

Lumea-ntreaga e-o scena - I

Lumea-ntreaga e-o scena - II

Va place cum cint?

Schimbati culorile, va rog

Jocul culorilor

Nu va jucati cu focul

Bono - variatiuni pe teme verzi

The Edge - variatiuni pe teme verzi

Extraterestrii printre noi

Muzica la puterea U2

În New York am stat la un hotel foarte fain, Club Quarters, situat chiar în inima districtului financiar, pe Williams Street, la nici un minut de celebra Wall Street. Camera era destul de decentă, dotată cu tot ce-ti trebuie ca să te simţi bine, inclusiv internet gratuit. Din păcate, camera nu avea un view extraordinar – de fapt, aş putea spune că view-ul lipsea cu totul: fereastra dădea într-un fel de puţ unde nu vedeai altceva decât patru pereţi sumbri, care blocau mai toată lumina zilei. Unde mai pui că afară era ditamai aparatul de aer condiţionat (cred) – probabil destinat să răcorească tot hotelul. Aparatul în sine era pornit tot timpul, iar zgomotul era ceva mai mult decât deranjant. Aş fi putut cere imediat să mi se dea altă cameră, însă am tot amânat chestia asta până când am constatat că deja mi se terminase concediul… Cu toate astea, aş recomanda oricând cu căldură acest hotel – aveţi grijă să vă schimbaţi camera în cazul în care nu sunteţi mulţumiţi de ce veţi primi iniţial.

Federal Hall

Ce m-a surprins în mod plăcut la hotel este că nicăieri nu am găsit nici o biblie prin sertarele lor. Mai peste tot unde te duci în lumea asta nu se poate să nu găseşti în camerele de hotel şi-o biblie (mă rog, în acele locuri din Europa şi America de Nord unde am fost, anyway). Uneori, din prea mult exces de zel, managementul hotelului mai adăuga şi The Book of Mormon – că nu se ştie ce religie poate avea clientul, nu-i aşa? M-am întrebat de multe ori care e sensul chestiei ăsteia… Dacă vrei neapărat să satisfaci toate superstiţiile posibile pe care le pot avea clienţii tăi, probabil c-ar mai fi trebuit pus acolo şi-un Coran, nu credeţi? Ah, şi-o biblie ebraică, dar şi-o colecţie de mituri şi legende despre Thor şi Odin, o carte despre religia grecilor, una despre cea a celţilor, şi-aşa mai departe.

Însă faptul că Club Quarters nu are biblii în camere e un lucru încurajator. Şi cu ocazia asta m-am hotărât ca de-acum să adaug şi un special request atunci când mai rezerv ceva la un hotel: mulţumesc mult, dar scoateţi vă rog biblia din camera mea.

Wall Street e una din străzile cele mai vizitate în New York. De la primele ore ale dimineţii şi până seara târziu poţi vedea mii de turişti şi newyorkezi forfotind în toate părţile, fotografiindu-se, oprindu-se să admire clădirea bursei din New York ori The Federal Hall. Din capătul meu de stradă, la intersecţia cu Wall Street, aveai o vedere foarte faină asupra Trinity Church, care probabil ar fi fost un subiect foarte bun pentru o fotografie dacă ai fi prins un moment cu mai puţin turişti pe Wall Street. Din păcate, aglomeraţia de pe Wall Street nu e chiar pe gustul meu, deşi există un oarece farmec în felul în care şerpuieşte mulţimea. Cine ştie, poate că de vină sunt şi gardienii care păzesc intrarea în clădirea bursei, şi a căror prezenţă strică mult din efectul turistic al străzii.

Dacă vreţi ceva mai multă linişte există o soluţie foarte simplă: evadarea pe străzile laterale, unde aproape că te simţi într-o cu totul altă lume decât pe Wall Street. Poţi găsi aici nişte restaurante ori baruri foarte faine, cu un anumit farmec şi personalităţi diferite.

Fifth Avenue, vedere din Central Park

De pe Wall Street poţi ajunge imediat la Hudson River, unde te-ntâmpină Battery Park de unde poţi lua vaporul către Statuia Libertăţii. Nu m-am dus să văd statuia în primele zile; în schimb, din Battery Park am mai mers puţin şi-am descoperit un loc superb. Am intrat mai întâi în clădirea One World Financial Center, iar de aici am ieşit pe Esplanade – un fel de parc situat de-a lungul râului Hudson şi unde zgomotul oraşului se stinge ca prin miracol. The Esplanade poate fi văzut şi ca o comunitate în sine – regiunea asta de Manhattan poartă numele de Battery Park City, din care faleza de-a lungul căruia m-am plimbat este doar o parte. Din păcate, vremea nu prea a fost prielnică pentru poze când am ajuns eu aici: cerul era în mare parte acoperit de nori, unde mai pui că vizibilitatea era redusă de-o ceaţă stupidă.

Din cauza asta n-am pus nici o poză de pe The Esplanade pe blog, însă dacă vreţi să vedeţi cam cum arată puteţi merge oricând pe situl firmei de arhitectură care s-a ocupat de designul waterfront-ului, Ehrenkrantz Eckstut & Kuhn Architects. Un slideshow mai poate fi găsit şi pe situl Project for Public Sites.

Nici o călătorie la New York nu e completă dacă nu te plimbi şi pe Fifth Avenue. De fapt, sunt multe locuri în New York fără de care un concediu petrecut aici nu ar fi complet, însă cred că Fifth Avenue e un loc mai special. Situat de-a lungul laturii de est a Central Park (o altă bijuterie din New York), Fifth Avenue e special în sensul că poţi descoperi aici clădiri cu o arhitectură unică, de la apartamente rezidenţiale până la hoteluri cu foarte multe stele. Oh, şi foarte multe muzee. Atât de multe încât o parte din Fifth Avenue a primit numele de Museum Mile. Pe lângă foarte celebrele Guggenheim Museum şi Metropolitan Museum of Art (sau The Met, cum îi spun localnicii), mai poţi descoperi aici un muzeu de design, un muzeu al culturii evreieşti, muzeul pentru istoria oraşului New York, şi multe altele.

Guggenheim Museum

Nu se ştie niciodată ce ţi se poate-ntâmpla pe Fifth Avenue. Am să-nchei această postare cu o mică aventură la care am participat din întâmplare în New York… La un moment dat, în timp ce mergeam în legea mea pe Fifth Avenue, am descoperit o echipă de filmare pe una din străzile laterale. Curios din fire, l-am întrebat pe unul din tehnicienii de-acolo ce film se toarnă. Răspunsul: Just Wright. Cine joacă în el? Queen Latifah, plus alţii de care n-am auzit nimic. Cum eu eram curios să văd mai de-aproape felul în care se toarnă un film, m-am apropiat ceva mai mult de echipa de filmare şi m-am oprit acolo, băgător de seamă. La un moment dat aud eu un „watch out!” din spate, plus un claxon de bicicletă. Evident că m-am dat la o parte, taman la timp ca să văd că tipa pe bicicletă era chiar Queen Latifah. Şi chiar mi-a vorbit! În sfârşit, o vedetă de la Hollywood mi-a vorbit preţ de o secundă! Ce mi-a spus? Pe un ton vesel, în timp ce claxona, Queen Latifah a zis: „Excuse me!”. Wow! Evident, am scuzat-o… Ce puteam face?…

Am să revin cât de curând şi cu alte amintiri despre New York. Am să povestesc cu ce impresii am redescoperit Central Park ori The Met, pe care le mai văzusem şi anul trecut, plus gânduri despre alte locuri foarte faine din New York şi care se cer vizitate de fiecare dată când ajungi aici.

Pe cei de la Cirque du Soleil îi mai văzusem anul trecut în septembrie când am fost la spectacolul lor Saltimbanco. A fost ceea ce unii ar spune o dragoste la prima vedere. Dac-aţi fost vreodată la circ, v-aş invita să uitaţi pentru moment ce-aţi văzut pân-acum. Cirque du Soleil e cu mult deasupra a tot ce ţi-ai putea imagina că se poate-ntâmpla în meseria asta.

Pentru ultimele zile de Luminato, trupa celor de la Cirque a pregătit mai multe show-uri care au avut loc la Toronto Waterfront (sau Lakeshore), pe malul lacului Ontario. Au fost mai mult show-uri gen happening, în care din când în când puteai vedea doi sau trei membri ai Cirque du Soleil executând un număr (aparent) ad-hoc timp de 15-20 de minute. Când respectivii îşi terminau numărul, un cu tot alt show putea începe la câţiva metri distanţă de cel pe care tocmai l-ai văzut, şi tot aşa mai departe, aproape o zi întreagă. Evident, aveai parte de tot tacâmul: jongleri, contorsionişti, clovni, etc.

Pentru încheierea festivalului Luminato, Cirque du Soleil a pregătit şi un spectacol final de o oră şi ceva la care trebuia musai să vii din timp ca să ocupi un loc mai în faţă. Cu toate c-am ajuns relativ târziu pentru show, am reuşit cumva să mă strecor pe lângă oameni pân-am găsit un loc chiar lângă scenă. Oricum, cu doar zece minute înainte de ora 9 seara (când ar fi trebuit să-nceapă spectacolul) a venit o ploaie măruntă-măruntă, de le-a udat toată scena celor de la Cirque.

N-a ţinut mult ploaia, însă a fost suficient ca s-amâne toată treaba cam cu 45 de minute. Timp în care băieţii s-au pus pe şters podeaua, microfoanele, etc — interesant este că foarte puţini din cei adunaţi acolo au plecat (amicul Costi n-a mai rezistat şi s-a dus acasă, totuşi…)

În cele din urmă, răsplata a fost pe măsură: un show super fain, cu numere foarte interesante, cum doar cei de la Cirque pot să conceapă. Am mai spus-o şi în alt post: sigur se găsesc filmuleţe pe internet cu spectacolele celor de la Cirque du Soleil. Sfatul meu este să nu le vizionaţi. Cirque du Soleil se cere savurat alături de ei, iar orice înregistrare pe care-aţi putea-o găsi pe YouTube nu poate reda ce se-ntâmplă cu adevărat într-un astfel de eveniment.

Practic, toate spectacolele lor sunt create în jurul unei teme. Chiar dacă numerele din cadrul unui show ar putea fi văzute şi separat, ele sunt concepute în aşa fel încât să adauge ceva acelei teme centrale. În plus, spectacolele celor de la Cirque du Soleil sunt însoţite şi de muzică —o muzică special compusă pentru a sublinia ce se-ntâmplă pe scenă. (Există şi excepţii aici: spectacolul intitulat Love a cărui tematică este The Beatles, interpretat chiar pe muzica lor, ori Elvis) Costumele sunt şi ele bestiale, completând şi ele tema respectivă.

N-am uitat că scriu în limba română şi că mai mult ca sigur majoritatea cititorilor acestui blog sunt din România. Ştiu prea bine că Cirque du Soleil nu va veni aşa curând în România şi că a merge la un show cu ei undeva prin Europa presupune mult efort financiar (mergeţi pe website-ul lor oficial ca să vedeţi prin ce oraşe europene vor trece Cirque în turneu). Cu toate astea, îmi menţin părerea că e mult mai bine să nu căutaţi pe net înregistrări cu Cirque du Soleil. Însă dacă nu rezistaţi, încercaţi totuşi să urmăriţi doar trailere-le oficiale ale fiecărui show de pe situl oficial.

Anul acesta Cirque du Soleil împlinesc 25 de ani de existenţă. Cu ocazia asta au pregătit un spectacol cu totul nou intitulat Ovo — inspirat, se pare, din lumea insectelor. Evident că mă voi duce să-i văd încă o dată; show-ul va sosi în Toronto undeva în septembrie; deja mi-am cumpărat bilete!

Spuneam de vacanţa mea care începe mâine. Pentru anul ăsta am ales New York-ul, şi ştiu sigur că va fi o vacanţă superbă. Am să încerc un mic experiment: îmi propun ca următorul entry de pe blogul meu să-l „comit” de la New York. Eventual cu ceva poze. Stay tuned!

P.S. Dacă vreţi să vedeţi mai multe poze cu Cirque du Soleil puteţi merge pe website-ul Luminato. Veţi găsiţi acolo fotografii de o calitate puţin mai bună decât ce-am reuşit să adun eu pentru acest entry.

Chiar dac-am ajuns în piaţă cu jumătate de oră înainte de începerea  spectacolului, locul era deja plin şi de-abia m-am strecurat printre cei prezenţi ca să găsesc o locaţie ceva mai apropiată de scenă. Majoritatea celor prezenţi erau sârbi (of course), urmaţi de români, plus câţiva canadieni despre care n-aş  băga deloc mâna-n foc că n-ar fi avut ceva sânge balcanic în vene. Ocazional, mai întâlneai şi niscai ochi oblici de provenienţă asiatică.

După cum am spus, majoritatea celor din piaţă erau sârbi; la faţa locului am constatat că naţia asta e alcătuită în principal din oameni foarte înalţi… Cu toate că eram relativ aproape de scenă —probabil că la vreo 15-20 de metri de Goran— sârbii pe care-i aveam în faţă m-au cam împiedicat să-l văd aşa cum îmi doream. Unde mai pui că toată lumea voia să-i facă poze sau să-l filmeze, fapt care s-a tradus într-o pădure de mâini ridicate, fiecare purtând câte un aparat foto, o cameră video sau un telefon mobil…

Mă rog, am reuşit să compensez acest handicap sărind din când în când… (lucru uşor de făcut, mai ales pe muzica lui Goran Bregovic).

Concertul a fost cu adevărat extraordinar. Goran a cântat două ore jumătate, timp în care a trecut mai prin toate melodiile pe care le ştiam, plus alte câteva luate de pe ultimul lui album, Alkohol. Atmosfera a fost cu adevărat incendiară – cred c-au fost şi câteva momente în care îmi părea rău că nu cunosc limba sârbă ca să cânt împreună cu toată piaţa.

Evident, m-am străduit să fac şi eu ceva poze în tot acest timp; din păcate, n-am reuşit să fac nişte fotografii mai de calitate (aţi încercat vreodată să faceţi poze în timp ce dansaţi?), iar rezultatul e ceea ce puteţi vedea în acest blog entry (daţi click pe oricare din imagini pentru o versiune mai mare).

Melodia lui Goran pe care am vrut dintotdeauna s-o ascult live a fost Kalashnikov. Din nefericire, Goran n-a cântat deloc Kalashiknov în timpul concertului. Ce-i drept, s-a apropiat destul de mult de „concept”: Bregovic a cântat la un moment dat Artiljerija, însă eu voiam să fie mai specific…

Şi, tocmai când mi-am pierdut orice speranţă, Goran a atacat şi Kalashnikov la cererea publicului, exact la sfârşit. Mă rog, eu deja mă-mpăcasem cu ideea că n-am s-o mai aud în concert, mai ales că în jurul meu aveam destul de multe focoase. Sârboaice focoase, vreau să spun… după cum se poate vedea şi din pozele ataşate… Dar dorinţa mi-a fost îndeplinită în cele din urmă.

p.s. În curând o să pun pe blog impresii/poze de la un alt eveniment LuminaTO foarte fain: un show cu Cirque du Soleil. Stay tuned.

Întâlnirea cu Neil Gaiman a avut loc la St. Lawrence Centre for the Performing Arts, chiar în downtown, aproape de locul unde lucrez. Din câte se pare, lumea ştia de sosirea lui Gaiman în Toronto de foartă multă vreme –cam de prin aprilie–, însă eu am aflat de lucrul ăsta cu doar o săptămână-două în urmă (mda, cred c-ar trebui să renunţ la titulatura de fan al lui Neil Gaiman în cazul ăsta…). Biletele erau deja sold-out când m-am dus pe Ticketmaster să-mi cumpăr şi eu unul.

M-am dus totuşi la centrul cu pricina, sperând că voi găsi nişte bilete chiar în ultima clipă. Şi-am avut noroc: din varii motive, unii spectactori n-au sosit la timp (li s-o fi oprit maşina pe drum, ori poate că au rămas blocaţi în trafic, cine ştie), biletele respective fiind repuse în vânzare cu zece minute înainte de începerea show-ului. Vorba aia: necazul altuia, bucuria mea Mai ales că, după cum am aflat mai târziu, biletele se vânduseră cu totul în doar trei minute de când au fost puse în vânzare online.

Şi chiar a meritat. Am descoperit un Neil Gaiman la fel de fascinant precum oricare din cărţile sau comics-urile sale. Am descoperit un Neil Gaiman care ştie cum să captureze publicul atunci când citeşte dintr-o carte.

Seara a început cu o scurtă lectură din The Graveyard Book, urmată de un interviu destul de lung cu moderatorul (un oarecare Mark Askwith, de care mărturisesc că n-am auzit până atunci) în care Neil a vorbit despre cărţile sale – aici am aflat că lui Neil îi place de multe ori să scrie în „stil clasic”, cu stiloul pe hârtie. The Graveyard Book a fost scrisă în felul ăsta, de exemplu.

Destul de interesantă a fost şi povestea care a dus la publicarea albumului de fotografii Who Killed Amanda Palmer: într-o zi, Neil primeşte un mail de la o oarecare Amada Palmer, o prietenă a unui prieten de-al lui Neil Gaiman (un fel de lanţul slăbiciunilor…), just to say hi. Relaţia a evoluat destul de încet, până când, la un moment dat, Amanda i-a trimis şi câteva fotografii făcute de ea de-a lungul mai multor ani. În fiecare poză apărea chiar ea, moartă (yeah…talking about weirdness). Rugămintea ei era, dacă se poate, ca Neil să scrie câte o povestire care să însoţească fotografiile… şi uite-aşa s-a născut albumul (există şi-un CD care însoţeşte albumul respectiv).

(By the way, Amanda Palmer, care e şi membră a trupei The Dresden Dolls, este acum prietena oficială a lui Neil Gaiman.)

Tot aici am aflat şi de următorul lui proiect: o carte despre China (n-am înţeles prea bine dacă va fi un roman sau un non-fiction; din câte am citit pe Wikipedia, s-ar putea să fie totuşi vorba de un non-fiction).

Partea de întrebări şi răspunsuri care a urmat a fost şi ea destul de animată, cu întrebări foarte bune din partea publicului. Neil a povestit despre relaţia pe care a avut-o cu Terry Pratchett pe vremea când au colaborat la romanul Good Omens, dar şi despre subiecte mai obscure (cel puţin pentru mine), cum ar fi procesul privind copyright-ul pentru unele din personajele create de el pentru Marvel (sper c-am reţinut bine despre ce e vorba).

Cu puţin înainte de sesiunea de autografe, Neil Gaiman a mai citit şi-o povestire foarte faină din Who Killed Amanda Palmer, plus poezia pentru copii Blueberry Girl, scrisă de el pentru prietena lui Tori Amos (îl puteţi auzi şi voi pe Neil Gaiman recitând Blueberry Girl, chiar pe blogul său).

Din nefericire, nu prea am avut cum să fac poze la acest eveniment; toată seara a stat sub semnul no cell phones, no photos, no record devices, no nothing. Partea bună e c-am avut voie să facem poze în timpul sesiunii de autografe, poze pe care le-am presărat de-a lungul acestui blog entry.

Avem totuşi noroc şi la poze: găsiţi câteva pe blogTO (un blog entry foarte fresh: a fost postat chiar astăzi!). Am mai găsit nişte poze şi pe Flickr, aici. Şi, dacă sunteţi curioşi, puteţi citi şi introducerea pe care i-a făcut-o Mark Askwith (moderatorul) lui Neil Gaiman, chiar pe situl oficial al postului de televiziune SPACE.