Nu ştiu alţii cum sunt, însă eu cred că pentru mine timpul trece mult prea repede. Nu-mi pot explica altfel de ce-am lăsat atâta vreme să treacă de la ultima mea postare, care cred c-a fost despre convenţia science fiction Ad-Astra. Ei bine, întâmplarea face că postarea de faţă tot la o convenţie se va referi.

Până nu de mult, încă nu ştiam dacă să merg sau nu la convenţia mondială de science fiction de la Montreal, sau, pe numele ei de scenă, AnticipationSF. Vin nume mari pe-acolo, scriitori cu greutate pe care aş vrea să-i întâlnesc. În fruntea listei, ca şi oaspete de onoare, se află Neil Gaiman. Alături de el se pare că vor veni şi Robert Silverberg, Joe Haldeman, plus o grămadă de alţi scriitori de renume.

Acum ştiu sigur că nu mă voi duce la Montreal. De ce spun asta? Pentru că au rezolvat alţii planurile mele science-fictionale… Ei bine, următoarea convenţie la care ma voi duce va fi (suspansul creşte… creşte… creşte…): Colocviul de Fantastic, SF şi Avangardă, Iaşi!

Read the rest of this entry »

Am promis că voi reveni cu mai multe poze de la Ad Astra şi iată că mă ţin de cuvânt. De data asta e vorba de un “Ages of Wonder special”: cine-a venit, ce s-a-ntâmplat la lansarea antologiei editate de Julie Czerneda şi Rob St Martin. A fost o lansare foarte faină, lumea a fost foarte veselă, autorii au acoperit toată gama de la timid la foarte destinşi. Din păcate n-au fost prezenţi toţi scriitorii din antologie. Au venit Tony Pi, Caitlin Sweet, Karina Sumner-Smith, Jana Paniccia, Brad Carson (care, cu tot costumul lui de pirat şi bravada pe care o afişa, mi-a semnat din greşeală pe povestirea lui Ika Vanderkoeck…), Urania Fung, Natalie Millman, Ceri Young, Queenie Tirone.

Şi Costi, evident. Read the rest of this entry »

Tehnic vorbind, ar fi trebuit sa-mi intitulez entry-ul „Ad-Astra, ziua a doua”. Convenţia canadiană de science fiction a început încă de ieri, însă eu de-abia astăzi am ales să mă-nscriu, chiar dacă manifestarea se ţine la doi paşi de blocul în care locuiesc. Prin urmare, Ad-Astra, prima zi.

Singurele convenţii de gen la care am participat eu vreodată au fost cele din România: ţin minte primul meu Atlantykron, primul meu RomCon (Sângeorz Băi, 1992… parcă), plus seria de zile Quasar organizate în Iaşi. De cele mai multe ori, ce mă deranja la aceste convenţii era natura lor ad-hoc: program care nu se respecta, oameni care veneau la manifestarea respectivă doar ca să mai iasă cu amicii la o bere… practic prea puţin science fiction faţă de cât m-aşteptam eu.

La Iaşi, atâta timp cât timp am frecventat Quasar-ul şi am ajutat şi la organizarea manifestărilor de acolo, am mai descoperit o altă latură: ideea de program nu exista decât pe hârtie. Nimeni nu părea să se hotărască ce anume urma să intre sau nu program, lucrurile se schimbau de la o zi la alta, iar ceea ce ajungea în broşura oficială cu o săptămână înainte de Zilele Quasar avea oricum doar un rol pur decorativ, pentru că oricum puţine din manifestările stabilite erau respectate. Participanţii erau mult prea interesaţi să meargă în cel mai apropiat bar cu prietenii. Ca să nu mai spun că unii dintre cei care erau trecuţi ca şi vorbitori/moderatori în cadrul programului aflau abia atunci când soseau în Iaşi de treaba asta.

Ceea ce conta în final era să ai încă o manifestare la activ, pentru ca la anul să mai poţi cere nişte bani sponsorilor pentru o nouă convenţie science fiction…

Ei bine, Ad-Astra este un spectacol cu totul diferit. Convenţia canadiană ţine tot trei zile, însă aici cele trei zile chiar se respectă. Programul a fost stabilit cu nu ştiu câte luni în urmă, iar oaspeţii de onoare, unii sosiţi tocmai din America, sunt invitaţi din timp. Dacă la ora cutare sunt puşi pe listă Robert Sawyer şi Ed Greenwood, atunci nu ai să vezi schimbări de ultim moment, ori invitaţi care nu vor onora programul, ori teme de discuţie care se schimbă după cum bate vântul.

Read the rest of this entry »

A cam trecut ceva vreme de când am scris ceva pe blogul meu. Am un proiect la care lucrez destul de mult la serviciu şi voi fi ocupat cam până pe întâi aprilie, dacă nu chiar şi puţin după aia, aşa că voi face update la blog ceva mai puţin în perioada asta. Nu că n-aş avea ce scrie: am reuşit să citesc două din cărţile cele mai bune pe anul acesta şi-mi ard mâinile să-ţi spun şi ţie despre ele (spoiler: este vorba de Wake a lui Robert J. Sawyer şi The Graveyard Book a lui Gaiman).

Deocamdată ce-ţi pot spune, aşa, pe scurt, este că mi-am mai adăugat în arsenal un laptop. Tocmai mi-am cumpărat un HP Pavilion DV5 pe care-l poţi vedea pe situl FutureShop. Micul monstru vine cu Vista pe 64 de biţi, o chestie care-mi place, dar şi cu vreo 4 giga de memorie, expandabilă la vreo 8 giga (dacă voi avea nevoie vreodată de aşa ceva…). Nu e cel mai dotat laptop posibil, însă e supersuficent pentru ce vreau eu să fac cu el (şi, cum n-o să-l folosesc niciodată pentru gaming, nici nu-mi trebuie mai mult decât atât).

Deja am pierdut mult timp jucându-mă cu DV5-ul meu. Cred că trebuie să mă mai potolesc puţin, să nu mai petrec atât de mult timp în faţa calculatorului…

În altă ordine de idei, pot spune că sunt al naibii de nerăbdător să pun mâna pe Ages of Wonder, antologia în care apare şi-o povestire de-a amicului meu, Costi Gurgu. Se pare că în unele librării din Toronto a şi apărut deja. Dac-o văd, cred c-am s-o cumpăr imediat — nu ştiu dacă am răbdare s-aştept între 1 şi 3 săptămâni cât durează delivery-ul pentru volumul ăsta dacă l-aş lua de pe Amazon.

Gata, închei aici. Mi-ar plăcea să-ţi promit c-o să revin mâine cu ceva impresii despre Wake sau The Graveyard Book, dar nu ştiu dacă mă pot ţine de cuvânt. Însă am să-ncerc.

Exact cu un an în urmă, pe 12 februarie, mi-am cumpărat şi eu Originea speciilor a lui Darwin. Carte pe care-am pus-o frumos deoparte şi pe care din diverse motive n-am reuşit s-o citesc în anul care a trecut de la cumpărarea ei. Oricum, era pe lista mea de lecturi… iar 2009 mi-a dat în sfârşit motivul necesar: anul ăsta reprezintă o dublă aniversare pentru Darwin.

Pe de o parte avem strânşi 200 de ani de la naştere (da, chiar astăzi), în timp ce în noiembrie se vor fi adunat 150 de ani de la publicarea Originii speciilor. Planul iniţial era să termin cartea până pe 12 februarie, însă n-am reuşit să lecturez decât primele şapte capitole. Şi chiar am avut parte de o surpriză plăcută.

Read the rest of this entry »

Yeah, I know. You’ve seen the moon before. In fact, you only have to go out at night, and there it is, staring in your face. That is, assuming it’s not a new moon. But you’ve never seen my moon. You see, I’ve just bought a new camera, a real camera this time, and I’ve just tried it on the yesterday’s moon… and the result is what you see here.

Fact is, I was really lucky. I wanted to post today’s moon, which happens to be a full one (they call it the snow moon), but the sky is covered in big, dark clouds tonight, so the yesterday’s one will do for the time being.

You’ll see more of the Earth’s satellite, as well as other, random pictures on this blog (did I told you I’ll start a digital photography course next March?) Hopefully, this would be the beginning of a long friendship between me, my camera, and this big, big universe.

Ce se-ntâmplă atunci când mai mulţi scriitori se-adună în jurul unei singure cărţi? Rezultatele sigur variază de la scriitor la scriitor şi de la carte la carte. De exemplu, e posibil să dai peste un volum în jurul căruia s-au reunit nume grele, ca să descoperi o poveste ceva mai mult decât mediocră, după cum e la fel de posibil să întâlneşti o situaţie inversă. Cu astfel de sentimente m-am apropiat de curând de Hunter’s Run, pe coperta căreia şi-au pus numele Gardner Dozois, George R. R. Martin şi Daniel Abraham.

Ei bine, Hunter’s Run s-a dovedit a fi o colaborare foarte reuşită. Practic, am ajuns să devorez cartea asta, iar când am terminat-o, aproape c-am simţit audienţa ridicându-se în picioare pentru ovaţii prelungite la adresa celor trei autori. Nu ştiu cât de mult au ţinut aplauzele, pentru că eu am terminat cartea undeva pe la miezul nopţii şi la scurt timp după aia m-am culcat. Însă dacă stau să-mi aduc bine aminte, cred c-am visat în noaptea aia ceva şampanie…

Read the rest of this entry »

Dacă te numeri printre cei care au citit mai tot ce s-a publicat prin România în science fiction şi fantasy, atunci te sfătuiesc să te duci frumos pe situl Cititor SF. Aici vei avea ocazia să votezi acele povestiri şi romane care ţi-au plăcut cel mai mult din ce-a apărut în domeniul ăsta; includ aici şi diversele traduceri care-au avut ocazia să vadă lumina tiparului în România.

Personal aş fi vrut să vad aici şi o rubrică dedicată lieraturii horror; poate va apărea categoria asta la anul. Din câte ştiu, premiile Cititor SF sunt în a doua lor ediţie — prima dată n-au făcut atât de multe valuri, cred, şi tocmai de aia acum trebuie să li se facă un pic mai multă reclamă. Ce mi-ar mai plăcea este să li se dea un nume acestor premii, altul decât „Premiile Cititor SF”. Premiile de pe tărâm anglo-saxon se cheamă Hugo şi Nebula, nicidecum „Premiul fanilor SF şi fantasy” ori „Premiul scriitorilor profesionişti de science fiction”, deşi ele asta sunt până la urmă. Dar poate că sunt eu prea pretenţios…

Din păcate, nu ştiu dacă eu voi vota. Unul din dezavantajele faptului că locuiesc în Canada e că nu mai sunt la curent cu literatura science fiction din România. În linii mari ştiu ce anume a publicat o editură sau alta, însă n-am pus deloc mâna pe aceste cărţi şi nu pot spune deloc care din ele mi-a plăcut şi care nu. La fel stau şi în cazul traducerilor. Aş putea să recomand cartea lui George R. R. Martin, Încleştarea regilor, care mi-a plăcut enorm de mult — însă ce se votează aici este calitatea traducerii (pe care nu am văzut-o) şi nu romanul în sine, pe care eu l-am citit în original.

Una din categoriile care mi-a atras atenţia este cea a celei mai inspirate reeditări. Cred că e prima dată când văd o astfel de categorie pentru un premiu literar. Sunt multe cărţi bune care au fost publicate cu foate multă vreme în urmă şi care n-au mai fost scoase pe piaţă de atunci. Un astfel de premiu ar încuraja (poate) editurile să mai publice o dată acele cărţi care ne-au plăcut atât de mult cândva.

Ok, e cazul să te mai uiţi o dată prin bibliotecă şi să alegi acele cărţi care ţi-au atras cel mai mult atenţia. Şi, te rog, du-te şi votează. Pentru că, nu-i aşa, fiecare vot contează.

Băieţii de la CititorSF au postat cândva o scurtă cronică la Piciul, roman al fraţilor Strugaţki. Comentariul lor a reuşit să mă „stârnească” la vremea aia: am promis atunci să comand la bibliotecă ceva scris de cei doi fraţi. Zis şi făcut — de curând am terminat de citit The Time Wanderers de Arkadi şi Boris Strugaţki.

De fapt, e vorba de o recitire, după cum am realizat în timp ce parcurgeam romanul. Vag, unele personaje îmi sunau cunoscute (Toivo Glumov, de exemplu), iar la un moment dat am dat peste o frază care mi s-a părut suspect de familiară: „The Waves Extinguish the Wind”, folosită în câteva rânduri ca şi heading pentru unele secţiuni ale romanului. Nu pot traduce fraza respectivă decât în forma Valurile liniştesc vântul — numele sub care a fost publicat romanul în limba română de către Nemira, dar şi numele original al cărţii scrise de fraţii Strugaţki (pentru curioşi: Волны гасят ветер). Oricum, uitasem mai tot ce se-ntâmplase în carte aşa că această a doua lectură a fost cât se poate de binevenită.

Nu ştiu de ce în limba engleză s-a ales drept titlu „Rătăcitorii timpului (The Time Wanderers)”. N-am găsit nimic în carte care să fie legat de timp, nici o maşină a timpului, nici un călător temporal, nimic. Mai multe informaţii despre rătăcitori se pot găsi în Wikipedia; probabil că în alte romane sau povestiri în care apar se dau mai multe detalii despre ei — e posibil ca o anumită formă de control a timpului să le fie caracteristică, cine ştie.

Read the rest of this entry »

Algis Budrys e unul din scriitorii despre care mai auzisem, însă ale cărui cărţi au reuşit cumva să mă ocolească până nu de mult. Chiar nu ştiu dacă acest autor a fost tradus vreodată în limba română — probabil c-or fi vreo câteva povestioare apărute în revistele de science fiction din România, însă eu n-am dat deloc de ele.

Se pare că Budrys e unul din scriitorii respectaţi în partea asta de lume, unul din cei care-au definit genul science fiction — mai ales pe partea de critică literară. Cel puţin asta este impresia pe care ţi-o faci citind entry-ul despre el din Wikipedia, ori destul de recentul articol apărut în numărul pe noiembrie/decembrie al revistei Technology Review, The Alien Novelist. Algis Budrys a murit în 2008, şi tot în 2008 s-a-ntâmplat să-l descopăr şi eu prin două romane pe care le-am găsit pe la târgurile de carte veche de prin Toronto.

Primul, Rogue Moon, nu a reuşit să mă dea prea mult pe spate, cu toate că are în el o idee interesantă. Nu e una din lecturile pe care le-aş repeta, însă prima parcurgere m-a convins cumva că autorul merită o a două şansă. Şi aşa am ajuns să cumpăr încă un volum de Budrys, The Falling Torch, la numai 25 de cenţi — şi despre acest roman o să vorbesc în continuare.
Read the rest of this entry »